Lumină și umbre

Da. A-nviat Iisus de-un ceas,

E-aici, în haina-i de Lumină.

Stă drept, lângă iconostas,

Într-o biserică străină -

Pereții-s noi, se-aude cânt

Și sunt atâtea flori pe masă,

Doar credincioșii nu mai sunt,

S-au dus degrabă către casă.

Cu candele aprinse-n mâini

Și pasul arcuindu-și bine,

Să guste ouă, miel și pâini

S-au dus... și vinul să-l închine.

Doar preotul și-un biet nebun

Îi dau cu slujba mai departe,

Fără să știe că Iisus

Stă cu ei doi, mai într-o parte.

E trist, că oastea Lui n-a stat

Lumina-n suflet să-I primească,

Din slujba Învierii luând

Cât doar în candele să crească.

Doar două suflete să stea

Cu El, în noaptea de-Înviere?

Doar două, doar atâta, da,

Dar cu credință și putere.

Căci doi nebuni întru Hristos,

Cu rugăciunea lor aprinsă,

Zidesc credinței zidul gros

Și țin făclia ei nestinsă.

Și cu Lumină îi scăldă

Pe preot și pe biet-nebunul,

Cu har îi binecuvântă

Și Duh înalt de la PreaBunul...

sursa foto: white-wolf.ro 

Poveștile din poiana nucilor

sub nuci nu crește iarbă...

sub nuci încolțesc întrebări

și se plămădesc răspunsuri

sub nuci se naște umbra -

dar asta doar pentru că

lumina se strânge-n frunze...

- Învață-ne ce-i înțelepciunea, bade - se rugară tinerii, adunați în poiana nucilor, în jurul bătrânului cel bun.

- Apăi, dragii moșului, n-am eu ce vă zice... ce-i înțelepciunea numai Dumnezeu-Unul vă poate învăța... Căutați Împărăția cerurilor și veți lua urma înțelepciunii, căci ea nu vine din orișice gând, ci din gândul către Dumnezeu...

- Atunci... zi-ne povestea bunătății, moșule!

- Eheei, dragii mei, v-aș spune-o mintenaș, da' mi-e să nu vă mânii sufletele - ele așteaptă în fiece clipă să vă spună astă poveste... întrebați-vă inimile, căci nu seamănă poveștile bunătății oamenilor, cum nu seamănă nici oamenii între ei... 

- Bătrâne, deslușește-ne taina vieții și-a morții - se auziră câteva glasuri.

- Greu lucru îmi cereți, dragii moșului... și prea tineri îmi păreți ca s-o pătrundeți... taina vieții stă-n moarte și taina morții stă-n viața veșnică, iar toate tainele în mâinile lui Dumnezeu stau... 

- Dar bucuria, bade, bucuria cum o găsim?   

- Bucuria-și face casa pe un prag cu lumină, copiii mei... Unde-ți vedea un prag scăldat de soare, să v-așezați pe el și veți simți bucuria și liniștea...

Semper idem

E minunea cu dată fixă, e minunea inversă,

Nu se scoboară din cer pe pământ,

ci iese din adâncuri,

urcând spre soare!

E miracolul tangibil, e miracolul viu și clar,

Nu se ascunde în colț de biserici,

ci respiră lumina,

pândindu-ți pasul!

E sufletul verde din muguri și frunze,
Nu crede în vaiet și moarte,
ci doar în Înviere,
renăscând veșnic!

E glasul crud din ierburi și ramuri,
Nu tace, nu se frânge, nu țipă,
ci râde verde,
țintind albastrul!

Despre tristețe

Nici nu știu oamenii
cât sunt de frumoși când sunt triști -
Eu îi văd frumoși, icoane vii...
V-ați întrebat vreodată
de ce nu râd icoanele?
Și lungi supine par să le străbată mîinile...
Un om
care știe să-și stoarcă tristețile,
mult adevăr culege.

Atâta profunzime
stă în frământarea unui suflet.
Atâta sens
se leagănă în zbaterea unui gând,
în lunecarea unei lacrimi.
Atâta lumină
așteaptă doar un semn de întrebare,
o mirare a inimii,
ca să se nască în noi.
Tristețea e o punte către Dumnezeu.
Cînd îngenunchem cu sufletul,
iute ne-nălțăm,
ne poartă îngerii pe aripi.
În tristețe se dospește îndumnezeirea,
În bucurie mâncăm pâinea cerească.
Aștept surâsul,
dar nu-mi gonesc suspinul,
ci doar mi-l îndrept către Dumnezeu.

Omul de pe treptele rugăciunii (partea a treia)

 -vezi aici prima parte, iar aici partea a doua-

V.

Pe-un pat de lemn o rază se-odihnea

Prelinsă pe-o fereastră cît o roată.

În colţ, o masă mică tresărea

Cînd apăsai pe duşumeaua lată.

De pe un scaun cu spătar înalt

Luă o icoană tulbure, de veche,

Şi, dîndu-i praful, se-aşeză pe pat,

Cuprins de-o duioşie nepereche.

Vedea în urmă satul său tihnit

Şi stîna o vedea, pitită-n munte,

Vedea chilia-n care,-abia venit,

Simţea noian de mîngîieri pe frunte. 

Părea că o lumină-l cerceta,

Lasîndu-l să îi simtă adierea,

Ceva divin îl binecuvînta,

Unindu-i mintea, inima şi vrerea.

Şi se rugă aşa cum niciodat'

Nu cunoscuse-n viaţă rugăciunea:

Şi înălţat, dar şi îngenuncheat - 
Simţea în suflet cum lucra minunea.

Nici nu ştia cît o fi stat aşa -

Un ceas, o clipă, cîteva secunde?...

Dar îi bătu la uşă cineva

Şi, rătutit, se duse a răspunde.

Dar nu văzu nimic, pe înnoptat -

Doar două mîini ce-i întindeau o pîine.

  Iar cineva grăi, tărăgănat:

"Ia, frate, ia şi apă. Vorbim mîine."

VI.

Trecu de-atunci un timp.... Încet-încet,

Ciobanul prinse mersul mănăstirii

Şi-l cunoscură toţi că-i blînd şi drept

Şi că pricepe tainele Psaltirii.

Îl luă pe lîngă dînsul  un bătrîn -

Duhovnic priceput, cu vorba-înceată,

Venit de peste Prut, şi-atît de bun,

Că nu certa pe nimeni, niciodată.

Avea o vorba: "Dumnezeu e sus!

Pe tine de te cert, îl cert pe Dînsul!

Eu - ăl mai mic şi păcătos supus,

Pot doar să-ntreb, dar nu am şi răspunsul!"

Toţi oamenii-l priveau ca pe un sfînt,

Că le dădea şi sfat, şi alinare.

Iar ucenicul îi cerea cuvînt

Pentru orice, spre binecuvîntare.

Dar şi bătrînul prinse-a-l preţui,

Fiindcă-i văzuse rîvna-n ascultare.

Şi, văzător cu duhul, prevesti

Că, din cioban, va fi călugăr mare.

Văzîndu-l, în ascuns, cum se ruga,

Ştia că are de la Tatăl darul -

De inima-i de-sine-se-mişca, 

Şi, în tot locul, se umplea cu harul. 

urmează ultima parte

Omul de pe treptele rugăciunii (partea a doua)

vezi aici prima parte 

III.

Îşi luă pe umăr traista vărgată,

Îşi potrivi căciula, îşi luă bîta,

Îşi mai legă opincile odată

Şi se rugă la Dumnezeu. Atîta. 

Iar pasul i se avîntă spre munţi,

Izvoarele mergeau cu el pe cale,

Cununi de nori se învîrteau în nunţi,

Iar brazii îi doineau, în blînde pale.

Şi merse... merse zile, nopţi la rînd,

Făr' de răgaz şi fără de odihnă,

Pîn'ce auzi o toacă răzbatînd

Prin neclinta piscurilor tihnă.

Era-ntr-o vineri şi era-n amiaz'

Cînd se opri în poarta mănăstirii.

Şi-i năvăliră lacrimi pe obraz,

Cutremurat de dorul mîntuirii.

Bătu cu foc, bătu ca un pribeag

Ajuns, sleit, la cea din urmă poartă,

Dar... nimeni nu i se-arătă în prag

Şi se-ndoi... îngenuncheat de soartă.

Se îndoi de toate cîte-au fost:

De vis, de moş, de viaţa sa întreagă,

Dar pricepu în toate şi un rost:

Să bată-n poartă pînă-o să-nţeleagă.

Simţi o moarte-n trup, dar foc în minte

Cînd cu putere prinse-a se ruga,

Căci gura sa nu mai rostea cuvinte, 

Ci mintea sa la Dumnezeu striga. 

Şi înţelese-n ziua cea de-a treia,

Cînd auzi zăvoarele că-s trase

Şi-un om cu chip de sfînt ieşi, cu cheia,

Spunînd ca Stareţul îl încercase...

IV.

Aşa cum pacea-ntr-un război pătrunde,

Cum în senin se-astîmpăra toţi norii,

O linişte venită de ne'unde

Îi altoi puterea ascultării.

Şi, frămîntîndu-şi cuşma între mîini,

Scrîşnind opincile pe piatra scării,

Umbla smerit pe lîngă sfinţi bătrîni,

Simţind că-i bate ceasul luminării.

Nu cuteză-n biserică-a intra,

Aşa că se-aşeză pe-un ciot de lemn -

Dar cum stătea, stingher, şi se uita,

Văzu că-i face un călugăr semn.

Nici nu ştiu cumva că ar păşi,

Dar fuse lîngă el, ca prin magie  -

Şi-atunci, monahul, fără a-i grăi,

Îl duse pe cioban la o chilie.

Era vădit că toţi ştiau de el:

Şi c-a venit, şi-ntreaga pătimire:

Că Stareţul l-a încercat niţel

Pînă ce sa-l primească-n mănăstire.

Aşa că Maicii Sfinte mulţumind,

Că mijlocise pentru dînsul iară,

Deschise uşa şi, sfios păşind,

Pătrunse ca o umbră în cămară.

 - va urma - 

Fiţi atenţi, foaaarte atenţi, dragii mei cititori! Tot ce vedeţi scris cu italic reprezintă chiar... treptele rugăciunii. Acele trepte. Aşa cum le-a descris Părintele Cleopa(apăsaţi pe cuvintele scrise cu albastru şi citiţi, pe îndelete).

În poem, ciobanul este cel care urcă treptele. Atît cît poate, cît i-a dat Dumnezeu. Dar, trecînd de pe tarîmul poeziei  în viaţa de zi cu zi, fiecare dintre noi trebuie să încerce măcar să urce o treaptă în plus sau... prima treaptă, de ce nu? Poemul meu e doar un adjuvant, dacă vreţi. Sper să va fie de folos, cumva.

Cu bine, dragii mei!

Omul de pe treptele rugăciunii (prima parte)

    

"Să ştie El de fiecare nor,  

De frunze, de oceane şi de fluturi? 

Să ştie oasele dacă te dor, 

Să ştie cînd ţi-e greu şi cînd te bucuri?"  

Aşa se minuna, pe-un mal de rîu,

Un biet cioban, rămas fără de turmă. 

Desculţ, sărman, c-un fluieraş la brîu, 

Pierduse calea, căuta o urmă.  

Simţea că-l cheamă munţii înapoi 

Şi se porni prin codri, în neştire,  

Ţinînd poteca urmelor de oi,  

Rugîndu-se să dea de-o mănăstire. 

     

  I.

Avea un vis, de cînd era mai mic: 

Cum că un moş venea şi-l lua de mînă, 

Tragîndu-l blînd şi nezicînd nimic  

Pînă cînd n-ajungeau lîngă o stînă.  

Privindu-l drept în ochi, grăia, deodat': 

"Copile, asta-i casa ta, de-acuma! 

Fii harnic şi fii bun şi învăţat, 

Iubeşte cîinii, oamenii şi turma!  

Să nu te temi, copile, de vreo fiară. 

Să-l chemi, la greu, pe Dumnezeu Prea-Bunul. 

Acestea fă-le! Şi-apoi, eu vin iară 

Ca să-ţi arăt pe unde-ţi mai e drumul!"

Şi, răsucit agale pe calcîie, 

Cu haina-i neagră raspîndind lumină  

Şi-un iz dulceag de mir şi de tamîie, 

Bătrînul se ducea, ca să mai vină.  

   

 II.

 

Precum se ţese în război urzeala  

I se adeverise năzărirea: 

La stînă-aflase cum stă socoteala  

Cu turma, cîinii şi dumnezeirea. 

Şi-l întrebau ciobanii din Psaltire, 

Vazîndu-l c-o citeşte ne'ncetat, 

Iar el le povestea de mîntuire 

Şi de prin Evanghelii ce-a aflat. 

Şi cum stătea-ntr-o zi pe-o buturugă, 

Se arătă în faţa sa - moşneagul.

Şi raspîndea lumină haină-i lungă, 

Şi lucii raze-i împînzeau toiagul.  

Tot ca pe vremuri, îi grăi, deodată: 

"Ciobane, drept îi drumul tău, de-acuma! 

Ia-ţi bîta, fluierul şi viaţă toată, 

Să-ţi fiu eu baciul, iară tu fii turma!" 

Şi, răsucit agale pe calcîie, 

Cu haina-i neagră raspîndind lumină 

Şi-un iz dulceag de mir şi de tamîie, 

Batrînu-l aştepta pe el, să vină. 

- va urma - apasă aici pentru partea a doua

Poemul "Omul de pe treptele rugăciunii" este mai lung, dragi cititori, mult mai lung. Şi, pe măsură ce avansează, se adînceşte şi ca sens, ca simbolistică şi ca mesaj, nu numai ca proporţii. Veţi vedea la timpul potrivit. Am ales varianta de a-l publica în stil foileton ca să nu abuzez de timpul şi de atenţia voastră.  Vă promit însă că voi posta şi varianta integrală, imediat ce voi termina prezentarea pe părţi. Sper să vă placă.

Cu bine, dragii mei!