Paradoxalul "Paște fericit"

Paradoxul e lesne de identificat: deși urările curg din toate părțile, nu toate "părțile" se urnesc din fotoliul preferat, ca să meargă până la biserică, în noaptea de Înviere! Și sunt multe "părțile" astea, credeți-mă - am auzit mulți oameni în toată firea, mult prea mulți, care nefiind imobilizați la pat de vreo boală, nu catadicsesc să meargă măcar o dată în an, de Paște, la biserică, dar sunt campioni la dat apeluri festive și SMS-uri cu "Paște fericit, amestecat cu iepurași poznași, cu Lumină în suflete, bucurie divină și binecuvântări" pe bandă rulantă. Care "bucurie divină", omule? Aia din fotoliul matale, de pe balcon sau de unde? Aia e bucurie lumească, bre, nu divină, nici nu trebuie să fii ortodox ca s-o ai... 

"Unde mergeți să luați Lumină, la ce biserică?" întreb eu. Și iată și răspunsul:

"Păi nu ne ducem, că e aglomerat - oricum, credința și Lumina sunt în sufletul omului".

Hmm... adevărat, în suflet sunt, că doar nu le ținem în rinichi sau în apendice, dar Învierea e suprema noastră sărbătoare, e înălțătoare și prin faptul că ne strângem atât de mulți, într-un suflet, în sânul bisericilor și mănăstirilor, ca să primim Lumina vieții veșnice. Ce-ar fi dacă am sta cu toții acasă în noaptea asta, cu mesele pline, cu telecomenzile aproape și cu mesageriile doldora de mesaje pascale? Ce sărbătoare ar mai fi și asta? Ce-ar zice Iisus, din Ceruri?
Dumneata, cel care citești rândurile acestea, iartă-mă de-ți pare prea direct îndemnul, dar e făcut din suflet: dacă ești ortodox și ai crezut, orbit fiind, că Învierea se "cinstește" pe fotoliu, acasă, și că Lumina trebuie să ți-o aducă vecinii, că dumitale ți-e lene s-o iei, cugetă mai adânc și du-te la Biserică, macar începând cu Paștele viitor. Vei vedea singur de ce bucurie mare te-ai privat singur până acum... Sufletul are nevoie de asemenea hrană, că altfel se înstrăinează, sărmanul!

Ar mai fi un paradox: mulți cred că "a lua Lumină" înseamnă doar să-ți apinzi candela, la biserică, la miezul nopții, după care să întorci spatele slujbei și să dai fuga acasă, la mese-ntinse. Hmm... nu fac pe mironosița și mărturisesc că și eu am făcut la fel ani și ani, pentru că eu credeam că fac bine ce fac, dar am înțeles, de o vreme, că Lumina nu e doar cea materializată în lumânare, ci e  cuprinsă și în însăși-slujba de Înviere. Un popas mai lung în Biserică, în noaptea cea mai mare a ortodoxiei, e și el parte importantă din drumul nostru către Dumnezeu. Doar El ne numără pașii, și nu absențele, nu? La biserica la care am fost anul acesta, preotul a dat, după citirea Pastoralei, o povață tare înțeleaptă: "mai stați cu Iisus și după ce ați luat Lumină și Paște, rămâneți și la slujbă, iubiți credincioși! Nu transformați Duminica Învierii într-o duminică obișnuită, cu grătare, muzică și băutură, că asta nu e înduhovnicire, ci cădere! Un Paște cu adevărat fericit își numără fericirile în binecuvântări, nu în bine-mâncări. Cinstim și stomacul, dar după ce l-am cinstit pe Iisus și sufletul nostru, care e mai presus ca trupul!"

Îmi venea să-l aplaud... înțelegeți prea-bine de ce...

Am pus ecoul spuselor preotului în câteva versuri - le găsiți aici.
Hristos a înviat!

Vremurile de pe urmă

L-am lăsat pe ciobănaşul meu pe treptele rugăciunii, dragii mei cititori, să mai zăbovească o vreme acolo, să se desăvîrşească, să prindă aripi. Poate că i-o fi mai lin zborul către cer de pe înălţimile munţilor, din inima mănăstirii.

Între timp, m-am uitat mai la...şes, în inima din ce în ce mai mică a acestui mare oraş. M-am uitat la mine, m-am uitat la oameni... şi am văzut că ne-au atins negurile, chiar pe cînd fugeam de ele. Aripile răului lovesc fără  avertisment, fără întrebări prealabile. Cînd satana pune otravă pe buzele oamenilor, tu mai mori puţin cu fiecare sărut de-al lor. Multă răutate se ascunde sub faldurile iubirii egoiste, dragii mei. Meschinăria pîndeşte de sub drapajele iubirii neîndumnezeite. Oamenii din jur cred că ne-ar ucide doar dacă ne-ar da cu ceva în cap, nu au habar că ne-au şi ucis, cu vorbele lor. Vorbe ce ard ca acidul sulfuric, direct pe inimă. Iau Sfîntă Scriptură şi citesc ce-a zis Iisus Hristos:

"Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu ucizi"; iar cine va ucide, vrednic va fi de osîndă. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mînie pe fratele său vrednic va fi de osîndă.; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului" (Matei 5:21,22)  

În alt loc zice aşa: 

"Nu înţelegeţi, oare, că tot ce intră în om, din afară, nu poate să-l spurce?  Că nu intră în inima lui, ci în pântece, şi iese afară, pe calea sa, bucatele fiind toate curate. Dar zicea că ceea ce iese din om, aceea spurcă pe om. 

Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, Adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pe om." (Marcu 7:18-23)

Puterea vorbei, oameni buni, puterea cuvintelor pe care le spunem, da, despre asta e vorba... E atît de mare puterea asta pentru că ne exprimă gîndurile, iar gîndurile ne exprimă nu doar mintea, ci şi inima. O vorbă spusă de un om îl poate ucide pe un altul. N-o zic eu, a spus-o Hristos. Îi poate zdruncina un vis, o speranţă, îi poate aduce îndoieli şi zbucium în suflet. Îl poate macina, slăbi şi înrăi. Luptele clasice, cu arme, au apus, dragii mei; acum avem războaie mai crîncene, absurde, pentru că vorbele noastre s-au transformat în arme. În secolul comunicării, le avem cu noi în fiecare secundă. Doar deschidem gura şi ucidem. Fără habar, fără milă, fără urmă de mustrare, pentru că vorbele nu lasă răni însîngerate la vedere, ci le săpa mult mai adînc şi mai dureros. 

S-a spus că în vremurile de pe urmă se va înmulţi răutatea oamenilor, că iubirea dintre ei va dispărea aproape cu totul, că-şi vor uita sufletele şi-şi vor îngriji doar trupurile. Eu văd acele vremuri. Le trăiesc. Voi nu? Eu le trăiesc şi mă rog, cît pot de fierbinte, să nu mă pierd, sa-mi dea Dumnezeu puterea de a îndura, să nu mă las zdrobită de aripile răului, să nu mă amestec printre seminţele care cad lîngă drum, pe loc pietros sau între spini... 

Încerc să nu mai aud

bătăile din ce în ce mai stinse

ale inimii din ce în ce mai mici

a marelui oraş.