Despre post - la modul mai profund

Subiect delicat astăzi: chiar ținem post sau ținem un fel de regim alimentar ori un soi de cură de slăbire, mâncând vegetarian?

Se tot bate monedă pe "post": dacă îl ții, cum îl ții, ce rețete de post mai faci, etc. - pe scurt, toată lumea vorbește despre mâncare, eventual pomenește, mai în șoaptă, și despre sex și... cam atât. Dacă viziunea n-ar fi atât de reducționistă, n-ar fi mare bai! Problema e, însă, că se reduce postul doar la ce punem în farfurie și la povești de alcov, ceea ce ne aruncă în brațele superficialității, dragii mei!

Dumnezeu se uită mai atent la sufletul nostru decât la stomac... dacă s-ar uita la stomac, toți vegetarienii ar fi aproape neprihăniți, ar fi sfinți, că doar ei postesc tot timpul! Lucrurile sunt mult mai nuanțate și, cum nu suntem copii, ci oameni în toată firea, trebuie să înțelegem și spiritul postului, nu doar "litera" lui... 

Ascultați cu mare atenție ce zice Părintele Arsenie Papacioc despre toate acestea - el nu ne dă repere  mondene și deformate, ci repere corecte, curat-ortodoxe, despre adevărata postire.

Adaug și câteva sfaturi practice, teribil de utile, pe care le-am găsit într-o predică de-a Parintelui Cleopa.

 "Postul de mâncare de dulce şi chiar de vin este rânduit de Biserică pentru toţi, dar după putere (…) Iar dacă cineva este bolnav, bătrân sau neputincios să asculte de duhovnicul lui şi să postească după cum poate.

Să ştiţi şi aceasta, că postul este de două feluri. Post trupesc, adică înfrînare de la mâncare pe un timp limitat, cu scopul de a ne ruga mai curat lui Dumnezeu şi de a ne stăpâni firea. Al doilea este postul sufletesc, adică înfrânarea limbii, a ochilor, a auzului de la cele rele; a mâinilor să nu lucreze vreun păcat şi, mai ales, pofte şi tot felul de răutăţi care ies din inimă şi înfrânarea voinţei - ca să nu accepte săvîrşirea veunui păcat.

Iar dacă cineva este bolnav să se înfrâneze de la mâncare după putere, dar să postească de mânie, de tutun, de beţie, de ceartă, de înjurături, de glume, de somn mult, de gânduri şi imaginaţii necurate, de cărţi rele, de păcate urîte trupeşti și sufletești, de furt, de minciună, de judecăți prin tribunale, de vrăjitorie, de avorturi, de divorț, de dezbinari între rude și de tot pacatul. Că mai mare este postul sufletesc de gânduri şi de faptele rele, decât postul trupesc de mâncare. Cine se înfrânează de la toate aceste răutăţi se va putea cu uşurinţă înfrâna şi de la mâncare şi băutură.

Pentru a avea folos de post si pentru a-l trece cu uşurinţă, trebuie să-l unim cu încă două fapte bune: cu sfânta rugăciune şi cu milostenia.

Fără iertare nu putem începe postul, nu ne putem ruga şi osteneala ne este fără folos."

Găsiți și aici câteva lămuriri (mai ales în josul paginii).

Știu, Internetul e plin de sfaturi, care mai de care mai avizate și mai la obiect, rafturile librăriilor gem de cărți pe aceași temă, între prieteni sau chiar la birou se tot discută despre post și rețete... multă-i vorbirea, cam palidă simțirea... Nu-i treaba noastră să oprim gura târgului și nici nu trebuie să ne prefacem surzi, ci doar să cercetăm totul și să oprim numai ce e bun și de folos, să alegem singuri varianta care ni se pare cea mai credibilă, cea mai completă, după cum ne luminează Dumnezeu pe fiecare!

A, era să uit un lucru important: dacă ținem post, trebuie să-l ținem în secret, dragii mei, nu să spunem în toate părțile ce facem și cum facem, că nu oamenii trebuie să știe de strădania noastră, ci numai Dumnezeu, căci el ne va mântui, și nu lumea de pe stradă... 

Preot "cu har", preot "fără har"?

Oamenii simt nevoia să facă astfel de precizări, cînd vine vorba de preoți: dacă au sau nu har. Un fel de bilă albă/bilă neagră - care se acordă după felurite criterii. Problema devine și mai spinoasă cînd atingem delicatul subiect al spovedaniei: mai nimeni n-ar vrea în ruptul capului să meargă să se mărturisească unui preot "fără har"!  

Nu e mare filosofie în a constata că numai cei "cu har" sînt recomandați din gură-n gură și lăudați, iar cei "fără har" sînt puși la colț, fiind arătați cu degetul pentru te miri ce: că sînt urîcioși, ca sînt slabi predicatori, ca sînt atinși de tot soiul de vicii, ori pentru că sînt autorii unor fapte pe care comunitatea le condamnă.

Este o discuție întreagă pe acest subiect, dusă pe un ton aprins și contrariat, de cele mai multe ori; este o judecată lumească, iar preoții, vor-nu vor, sînt trecuți prin ciur și prin dîrmon din cauza ei. Nu pe acest fir vreau însă să mergem, pentru că am bate pasul pe loc. Vă propun altă perspectivă, una în care să vă puteți încrede, pentru că îi aparține Părintelui Cleopa. Am citit acum cîțiva ani vorbele sale și mi-au plăcut mult, m-au ajutat. Iată-le:

În anul 1954, am fost invitat la București la un profesor universitar, Alexandru Mironescu, să vorbesc într-o sală, unde erau peste 50 de persoane, numai miniștri, generali, colonei, profesori, doctori, ingineri , farmaciști, numai oameni din clasa de sus. Era și părintele Daniil Tudor. El a aranjat ca să predic, împreună cu părintele Benedict Ghius și cu parintele Petroniu Tănase.

Dupa ce-am intrat acolo, întîlnirea religioasă a început, așa cum se cuvenea, cu rugăciune. La un moment dat, se ridică o doamnă și spune:

- Prea Cuvioase părinte, eu nu-i pot pune în același cîntar pe toți preoții!

- Dar cine ești dumneata de cîntărești preoții? Ai stat pe scaunul lui Hristos?

- Dar... Prea Cuvioase, părintele cutare-i sfînt, părintele cutare, care a fost la închisoare, a fost un sfînt, dar ceilalți preoți care nu poartă uniforma, care se bărbieresc, care fumează, eu nu-i pot pune în același cîntar!

- Dar cine ți-a dat voie să-i pui în același cîntar dumneata și să cîntărești preoții? Că n-ai voie să cîntărești pe nimeni, că zice așa Scriptura: Nu judecați, și nu veți fi judecați(Matei 7, 1). Eu pe nimeni n-am voie să judec, pentru că judecătorul nostru este Hristos.

- Vreau să vă spun că eu mi-am pierdut evlavia la unii preoți și eu cred că n-au toți același har!

- Rău ai gîndit! Dumneata trebuie să știi că, dacă ar fi așa cum zici, n-ar mai fi preoți pe fața pămîntului, fiindcă toți greșesc. Dar nu-i așa. Zice Sfîntul Ioan Gură de Aur: " A preotului este numai a deschide gura, și harul lucrează".

De vei vedea preot beat, căzut în șanț, du-te și-i sărută mîna și îndată te-ai umplut de harul lui Dumnezeu! Că nu se amestecă niciodată păcatele lui cu harul lui Dumnezeu, pe care l-a luat la hirotonie, că atunci n-ar mai fi har. Preotul nu lucrează în virtutea sa personală, ci în virtutea harului pe care l-a primit. Dacă n-a fost vrednic, la judecată ia mai mare muncă decît creștinii, că cei tari, tare se vor cerca; căruia i s-a dat mult, mult se va cere; și mai mult va fi bătută sluga aceea care a știut voia, decît cea care n-a știut(Luca 12,48).

Dar acest lucru este al lui Hristos, nu-i al tău. Noi ne plecăm harului lui Dumnezeu, că ai auzit ce a spus Mîntuitorul poporului. El, ca Dumnezeu, îi mustra pe cărturari și pe arhierei, dar poporului nu i-a dat voie să-i mustre. Ai auzit ce-a spus? Pe scaunul lui Moise și al lui Aaron au șezut cărturarii și fariseii, arhiereii și preoții; tot ce vă învață ei să faceți, să faceți, că ei legea lui Dumnezeu învață, dar după faptele lor să nu faceți, că ei zic și nu fac(Matei 23, 2-3).

Evanghelia îți dă voie să faci ce zice preotul, cînd te învață de bine, iar dacă vezi la el ceva că nu-i bun, nu face. Mîntuitorul spune asta. Pentru că el are să dea seama înaintea lui Dumnezeu dacă n-a făcut, și eu am să dau seama înaintea lui Dumnezeu, dacă am auzit un cuvînt bun și nu l-am făcut.

Dar nu le-a dat voie să judece, pentru că harul lui Dumnezeu nu se duce de la preot, numai dacă ai auzit că l-a caterisit. Și cînd este caterisit, încă darul nu se ia. Atunci este ca un soldat care are la dînsul sabie, are pușcă, are pistol, dar n-are voie să le folosească, că i se ia numai administrarea harului, nu harul lui Dumnezeu, numai lucrarea harului. El, în ziua judecății, tot ca preot se va judeca.

Ia să vă dau un exemplu: Pune dumneata într-un castron de marmură un pumn de galbeni de aur și pune și cenușă. Ia o căldare de apă și toarnă peste ei. Ce se întîmplă cu cenușa? S-a amestecat aurul cu apa? A intrat cenușa în aur? N-a intrat. Aurul este altă fire și cenușa alta.

După cum nu se amestecă aurul cu cenușa, așa nu se amestecă la preot păcatele lui cu harul care este dat de la Dumnezeu, măcar de ar fi el cît de păcătos.

Fii drept, dar blînd!

 O fi dreptatea sfîntă, dar dacă e făcută cu răutate, îşi pierde şi ultimul dram de sfinţenie.

Dreptatea nu e dreaptă dacă nu e blîndă, iar blîndeţea nu e blîndă dacă nu e dreaptă.

Meditaţi la aceste vorbe. Eu cred că de la ele începe dragostea, pe ele se clădeşte iertarea şi în ele germinează sămînţa înţelepciunii.

Pare cel mai simplu lucru să fii drept, dar blînd - însă e cel mai greu. Cînd omul simte că are dreptate, uită de blîndeţe; devine drastic, se agită, se înfierbîntă, vrea să-şi impună părerea şi ridică tonul. Unde să mai încăpă blîndeţea? Între cutele de pe fruntea încruntată, poate? Nici vorbă. Printre vorbele spuse apăsat şi repezit? Nu. Printre fluturări de mîini şi rîsete nervoase? Exclus. Blîndeţea are nevoie de loc larg, ca o împărăteasă, de seninătate şi de mîngîiere în glas - nu de îngustime, încordare şi sfadă.

Cînd simţi că pierzi ori măsura dreptăţii, ori pe cea a blîndeţii, roagă-te aşa:

 

 "Doamne, învăţă-mă, ajută-mă să fiu drept, dar blînd! "

 

 Şi Dumnezeu ne îndrumă - dar nu ni le face cadou. Aşteaptă să vadă strădania noastră, framîntarea şi părerea sinceră de rău cînd greşim - şi atunci ne sprijină, să ne îndreptăm.

Cine vrea să guste dulceaţa Raiului, în Ceruri, să guste întîi amărăciunea dreptăţii blînde şi a blîndeţii drepte aici, pe Pămînt! De ce "amărăciunea"? Pentru că nu-ţi va fi uşor, dragă cititorule, într-o dispută oarecare din viaţă ta. Fiind blînd, despre tine nu se va mai spune "ce bine le zice X! ce tare e! praf i-a facut pe toţi"!  ci "parcă erai mai înfipt înainte, prietene! ce-ai păţit? revino-ţi!". Şi te vei simţi înfrînt. Te vei întreba: "la ce bun? pe cine interesează blîndeţea mea? în curînd o să mă calce toată lumea în picioare!". Nu. Dumnezeu te va apăra. Pe El îl interesează. Dacă aştepţi o răsplată, de la Dumnezeu s-o aştepţi, nu de la oameni.

 Dumnezeu nu ne vrea zbiri. Nu. Stau dovadă Sfinţii, Evangheliile şi Iisus Hristos. Stă mărturie însăşi viaţa noastră: trăim pentru că Dumnezeu suflă Duhul blîndeţii şi al dreptăţii asupra noastră. Dacă n-ar fi aşa, n-am mai fi. Am sfîrşi într-o clipă. Dumnezeu ne ţine din bunătate, ne ceartă cu blîndeţe şi e drept cu noi din dragoste, tocmai că să nu ne pierdem.

 

 Meditaţi, deci, la vorbele acestea:

 

 "Dreptatea nu e dreaptă dacă nu e blîndă, iar blîndeţea nu e blîndă dacă nu e dreaptă."

 

 Vedeţi şi filmuleţul, poate vă va ajuta să cugetaţi mai bine. Dumnezeu să vă binecuvînteze pe toţi! 

Despre lacrimi

Cu totii plingem. Regi de-am fi, si tot ne-ar curge lacrimi. Poate mai amare decit ale cersetorilor. Avem lacrimi de cind ne nastem si pina cind ne ducem. “Plingi, descarca-te!”, ne spun cei din jur. Si asa facem. Lasam lacrimile sa curga lin sau in suvoaie – le stergem discret, cu un virf de deget, le lasam sa se-nnoade in barbie sau le adunam in batiste. Zeci. Sau poate zeci de mii de batiste, intr-o viata de om.

Sint insa si oameni care nu pot plinge. Chiar si cind au inimile mistuite de durere, au ochii seci de lacrimi. Nu degeaba zic Sfintii Parinti ca “lacrimile sint un mare dar de la Dumnezeu!”. Si, ca orice dar, nu se da la toti. Dar si cind ni se da, trebuie sa stim sa-l cintarim bine, pentru ca nu toate lacrimile sint de la Dumnezeu. Mai face si satana cadouri din acestea, iar daca nu deschidem bine ochii s-ar putea sa confundam darurile si sa ne-nselam amarnic o viata-ntreaga, plus inca una - cea vesnica. Sa credem ca ne mintuim sufletele prin lacrimi cind, de fapt, noi le pierdem cu fiecare plinset. Iata ce zice Parintele Cleopa despre “felurile lacrimilor”, opt la numar:

“Sa iei aminte care lacrimi sunt bune, care sunt mijlocii si care sunt de la satana.
1. Lacrimile cele bune sunt cele din dragoste pentru Dumnezeu. Acestea ingrasa pe om, dau bucurii mari sufletului - ori de mananca, ori de nu mananca - daca plange, el este satul. Aceste lacrimi tin si de foame si de sete, si omul nu are suparare pe nimeni. Sufletul lui pururea se bucura, pentru ca are dragoste de Dumnezeu; acela ce are lacrimi din dragostea lui Dumnezeu. Auzi ce spune Sfantul Apostol Pavel: Bucurati-va, fratilor, si iarasi zic, bucurati-va !

2. Al doilea fel de lacrimi bune sunt cele care vin din frica lui Dumnezeu, dar acestea usuca pe om. Lacrimile care se nasc din frica lui Dumnezeu nu ingrasa, ci usuca pe om. Deci lacrimile cele mai bune sunt lacrimile care vin din dragostea de Dumnezeu.Omul plange si tot slabeste pentru ca lacrimile de acest fel se nasc din frica. El se teme de muncile iadului, se teme de Dumnezeu si din aceasta cauza plange mereu, si se usuca trupul lui chiar daca ar manca sau n-ar manca, de ar dormi sau de n-ar dormi. Aceste lacrimi au putere sa usuce firea omeneasca, din cauza scarbei pentru pacat, cum se usuca lemnul la foc.

3. Al treilea fel de lacrimi bune sunt cele ce se nasc din frica mortii si din frica judecatii. Cugetand omul cum va fi la moarte, cum are sa se chinuiasca, cat de greu are sa se desparta de trup, cat de greu va fi in ziua judecatii, cand va sta in fata a milioane de ingeri sa primeasca raspunsul hotararii, unde sa mearga, la bine ori la rau si, Doamne fereste, sa primeasca osanda vesnica. Deci si aceste lacrimi sunt bune.

4. Mai sunt lacrimi mijlocii, adica firesti, care nu-s nici bune, nici rele. Vezi ca mama plange dupa copil, copilul plange dupa mama, tata plange dupa baieti; sau plange unul dupa prietenul lui, ori plange sotia dupa sot. Lacrimi firesti sunt si cele din boala, din suferinta si din tristete.

5. Sunt si lacrimi care se nasc din slava desarta. Acestea sunt lacrimi rele. Omul plange pentru ca-i place sa-l vada altul. Mai bine n-ar mai plange, ca satana i-a furat aceste lacrimi.

6. Mai sunt lacrimi venite din manie. Ai vazut om, cand nu se poate razbuna pe altul, plange de ciuda. Atata ii este de necaz, ca nu poate sa se razbune pe celalalt, si plange de amaraciune. Acestea sunt si mai rele ca cele din slava desarta. Acestea sunt lacrimi ucigase si rele, pentru ca el plange si inima-i stoarsa de satana, incat izvoraste lacrimi de ura. Acestea sunt lacrimi foarte grele, foarte pacatoase, satanicesti.

7. Altul plange din dezmierdare. A avut prietenie cu o femeie sau cu altcineva si, cand isi aduce aminte de dansa, plange. Acestea sunt aduse de dracul desfranarii.

8. Mai sunt lacrimi rele, care se nasc din pagube. A pierdut omul bani sau casa; i-a luat pamantul si plange dupa avere. Aceste lacrimi sunt tot de la vrajmasul, pentru ca omul crede ca Dumnezeu nu are sa aiba grija de el.” (Parintele Cleopa - Despre felul lacrimilor)

Asa-i, oameni buni, plinsul de mila proprie, de nervi, de ciuda sau pentru fosti iubiti(e) nu-s pe placul lui Dumnezeu. Nici Iisus n-a plins, nu? Nici cind ii era mai greu si mai greu nu si-a plins de mila… Nu ne-a indemnat sa plingem, ci sa fim curajosi, cu scutul credintei in fatza:

"Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea." (Ioan 16,33)

Pina sa aflu despre felurile lacrimilor, multe greseli am facut si eu – nu zic ca nu le mai fac deloc, ci doar ca am invatat ca, orice s-ar intimpla, nu trebuie sa-mi pling de mila. Trebuie sa ma rog, iar daca e sa pling, sa pling pentru greselile mele si sa-mi cer iertare. Si sa ma rog, de ce nu, sa-mi dea Dumnezeu doar “lacrimi bune” si sa ma fereasca de cele paguboase pentru sufletelul meu.

Tu cind ai plins ultima oara?