Omul de pe treptele rugăciunii (partea a treia)

 -vezi aici prima parte, iar aici partea a doua-

V.

Pe-un pat de lemn o rază se-odihnea

Prelinsă pe-o fereastră cît o roată.

În colţ, o masă mică tresărea

Cînd apăsai pe duşumeaua lată.

De pe un scaun cu spătar înalt

Luă o icoană tulbure, de veche,

Şi, dîndu-i praful, se-aşeză pe pat,

Cuprins de-o duioşie nepereche.

Vedea în urmă satul său tihnit

Şi stîna o vedea, pitită-n munte,

Vedea chilia-n care,-abia venit,

Simţea noian de mîngîieri pe frunte. 

Părea că o lumină-l cerceta,

Lasîndu-l să îi simtă adierea,

Ceva divin îl binecuvînta,

Unindu-i mintea, inima şi vrerea.

Şi se rugă aşa cum niciodat'

Nu cunoscuse-n viaţă rugăciunea:

Şi înălţat, dar şi îngenuncheat - 
Simţea în suflet cum lucra minunea.

Nici nu ştia cît o fi stat aşa -

Un ceas, o clipă, cîteva secunde?...

Dar îi bătu la uşă cineva

Şi, rătutit, se duse a răspunde.

Dar nu văzu nimic, pe înnoptat -

Doar două mîini ce-i întindeau o pîine.

  Iar cineva grăi, tărăgănat:

"Ia, frate, ia şi apă. Vorbim mîine."

VI.

Trecu de-atunci un timp.... Încet-încet,

Ciobanul prinse mersul mănăstirii

Şi-l cunoscură toţi că-i blînd şi drept

Şi că pricepe tainele Psaltirii.

Îl luă pe lîngă dînsul  un bătrîn -

Duhovnic priceput, cu vorba-înceată,

Venit de peste Prut, şi-atît de bun,

Că nu certa pe nimeni, niciodată.

Avea o vorba: "Dumnezeu e sus!

Pe tine de te cert, îl cert pe Dînsul!

Eu - ăl mai mic şi păcătos supus,

Pot doar să-ntreb, dar nu am şi răspunsul!"

Toţi oamenii-l priveau ca pe un sfînt,

Că le dădea şi sfat, şi alinare.

Iar ucenicul îi cerea cuvînt

Pentru orice, spre binecuvîntare.

Dar şi bătrînul prinse-a-l preţui,

Fiindcă-i văzuse rîvna-n ascultare.

Şi, văzător cu duhul, prevesti

Că, din cioban, va fi călugăr mare.

Văzîndu-l, în ascuns, cum se ruga,

Ştia că are de la Tatăl darul -

De inima-i de-sine-se-mişca, 

Şi, în tot locul, se umplea cu harul. 

urmează ultima parte