Murim sau renaştem? Cînd?

Am tăcut. Au fost alegeri, a fost nebunie mare, toată ţara a fiert în zeama asta politică fără de cap şi coadă, aşa că am simţit că ar fi un pic "pe lîngă" subiectele din gama spirituală - şi n-am mai scris aici...

Mă bucur că, deşi au rămas tot tulburi, s-au mai liniştit apele.

Mă bucur că a venit zăpada, cu albul şi strălucirea ei, să taie praful care domneşte peste ţară, la propriu şi la figurat.

Mă bucur că încă mai am tentaţia şi bucuria scrisului, deşi ştiu prea bine că avem probleme grave, lacune adînci, care nu se pot rezolva doar "din condei".

I-am auzit pe mulţi invocîndu-l pe... Iisus Hristos în perioada asta. O trimitere hiperbolică, poate. Spuneau ceva de genul că şi de-ar veni El mîine în România, tot n-ar mai scoate-o la capăt, la cît de mult a decăzut naţia ca spirit, asta însemnînd abdicarea de la valori, meschinăria crezurilor, raportările materialiste care domină gîndirea maselor, prăbuşirea educaţiei, sănătăţii, economiei şi, ca efect, perspectivele sumbre care se profilează într-un orizont apropiat.

E discutabil dacă trimiterea e exagerată sau nu, însă nu asta vreau eu să discutăm, ci altceva: dacă există printre noi oameni care să mai creadă cu tărie în reactivarea spiritului acestui popor. Cu ce argumente, pe ce căi şi în cît timp văd fezabilă o astfel de renaştere.

Azi e 22 decembrie. Au trecut 20 de ani. 20 de ani de la ceea ce trebuia să fie şansa Învierii noastre.

Uitaţi-vă atent în jurul vostru. Spuneţi-mi ce credeţi voi, dragii mei: ieşim din mocirlă sau ne afundăm mai tare? Murim sau renaştem?

Eu nu mă vaccinez. Tu ce faci?

Alegerea îţi aparţine. Gîndeşte-te bine.

Despre spovedanie si ne-spovedanie

O mătuşă de-a mea era tare fericită, mai deunăzi, că s-a împărtăşit.
E bătrînă, trăieşte la ţară şi, neştiind cîte zile i-o mai fi lăsat Dumnezeu, e preocupată să moară "grijită".
"Foarte bine că te-ai dus", i-am zis eu, "dar la spovedanie cum a fost?"
S-a uitat mirată la mine: "Păi cum să fie? Ne-a întrebat pe toate femeile care eram acolo - aţi păcătuit? aţi făcut aia, aia, aia? şi noi am zis "Da, părinte, am făcut". Şi ne-a zis ce se zice, că "dezlegate va sînt păcatele şi ce mai zice popa. Aşa a fost, cum să fie, ca la spovedanie, maică".

Cazul e real, dragii mei. Reală e şi supărarea mea, că n-am reuşit s-o conving că nu aşa se face spovedania. Mi-a dat o replică de mi-a închis gura: "Doar n-oi şti tu mai bine ca popa! Ce, tu eşti popă?" Am încercat să-i explic, dar n-a fost chip să mă-nţeleg cu ea. Ea a rămas încredinţată că preotul din sat face bine ce face, fiindcă de-aia e preot, iar eu am plecat groaznic de abătută, cu gîndul că biata mea mătuşă e, de fapt, nespovedită de-o viaţă-ntreagă.

Ştiu că nu e un caz particular. Spovedania "la comun", "de suprafaţă", "de faţadă", se practică, din păcate, în multe biserici. Fără să se ţină post înainte nici măcar o zi, fără păreri de rău sincere - doar pe vorbe spuse aşa, că trebuie. Nu e vina oamenilor, e vina acelor preoţi, că ei au învăţat, doar, la Seminarul Teologic şi apoi la facultate, cum se face spovedania.  Nu insist aici, că nu e cazul să mai răsucesc şi eu cuţitul în rană.

Mai bine vă pun cîteva materiale lămuritoare. Poate e cineva care nu ştie, dar vrea să afle ce înseamnă "spovedanie curată".
1. Găsiţi aici (apăsaţi) sfaturi practice foarte bune.
2. Urmăriţi un filmuleţ cu Părintele Arsenie Papacioc vorbind despre spovedanie, canoane şi greşelile aferente.




Nu mi-o luaţi în nume de rău, dragii mei, îndrăznesc să vă dau un sfat: lăsaţi ruşinea, lăsaţi îndoieleile şi mergeţi la spovedanie, mergeţi cît mai grabnic. Rugaţi-vă la Dumnezeu să vă îndrume paşii către un duhovnic cu care să puteţi vorbi deschis despre viaţa voastră. Nu e pus acolo să vă judece, ci doar să vă ajute. De fapt, nu cu el vorbiţi, ci cu Dumnezeu. Lui îi spuneţi. Tatălui. Nu vă înşelaţi singuri, oameni buni: cine nu e spovedit, cine nu tînjeşte după Sfîntă Împărtăşanie, după a-l primi pe Hristos în inima sa, prin Sfînta Împărtăşanie, încă n-a făcut pasul cel mare către Dumnezeu. Mai ales dacă sînteţi încercaţi, dacă aveţi probleme, supărări, boli, nedreptăţi, mergeţi şi vă spovediţi, curăţaţi-vă sufletul şi înnoiţi-vă viaţa. Veţi vedea ce binecuvîntaţi o să vă simţiţi, din acea clipă.

Doamne-ajută!

Vremurile de pe urmă

L-am lăsat pe ciobănaşul meu pe treptele rugăciunii, dragii mei cititori, să mai zăbovească o vreme acolo, să se desăvîrşească, să prindă aripi. Poate că i-o fi mai lin zborul către cer de pe înălţimile munţilor, din inima mănăstirii.

Între timp, m-am uitat mai la...şes, în inima din ce în ce mai mică a acestui mare oraş. M-am uitat la mine, m-am uitat la oameni... şi am văzut că ne-au atins negurile, chiar pe cînd fugeam de ele. Aripile răului lovesc fără  avertisment, fără întrebări prealabile. Cînd satana pune otravă pe buzele oamenilor, tu mai mori puţin cu fiecare sărut de-al lor. Multă răutate se ascunde sub faldurile iubirii egoiste, dragii mei. Meschinăria pîndeşte de sub drapajele iubirii neîndumnezeite. Oamenii din jur cred că ne-ar ucide doar dacă ne-ar da cu ceva în cap, nu au habar că ne-au şi ucis, cu vorbele lor. Vorbe ce ard ca acidul sulfuric, direct pe inimă. Iau Sfîntă Scriptură şi citesc ce-a zis Iisus Hristos:

"Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu ucizi"; iar cine va ucide, vrednic va fi de osîndă. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mînie pe fratele său vrednic va fi de osîndă.; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului" (Matei 5:21,22)  

În alt loc zice aşa: 

"Nu înţelegeţi, oare, că tot ce intră în om, din afară, nu poate să-l spurce?  Că nu intră în inima lui, ci în pântece, şi iese afară, pe calea sa, bucatele fiind toate curate. Dar zicea că ceea ce iese din om, aceea spurcă pe om. 

Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, Adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pe om." (Marcu 7:18-23)

Puterea vorbei, oameni buni, puterea cuvintelor pe care le spunem, da, despre asta e vorba... E atît de mare puterea asta pentru că ne exprimă gîndurile, iar gîndurile ne exprimă nu doar mintea, ci şi inima. O vorbă spusă de un om îl poate ucide pe un altul. N-o zic eu, a spus-o Hristos. Îi poate zdruncina un vis, o speranţă, îi poate aduce îndoieli şi zbucium în suflet. Îl poate macina, slăbi şi înrăi. Luptele clasice, cu arme, au apus, dragii mei; acum avem războaie mai crîncene, absurde, pentru că vorbele noastre s-au transformat în arme. În secolul comunicării, le avem cu noi în fiecare secundă. Doar deschidem gura şi ucidem. Fără habar, fără milă, fără urmă de mustrare, pentru că vorbele nu lasă răni însîngerate la vedere, ci le săpa mult mai adînc şi mai dureros. 

S-a spus că în vremurile de pe urmă se va înmulţi răutatea oamenilor, că iubirea dintre ei va dispărea aproape cu totul, că-şi vor uita sufletele şi-şi vor îngriji doar trupurile. Eu văd acele vremuri. Le trăiesc. Voi nu? Eu le trăiesc şi mă rog, cît pot de fierbinte, să nu mă pierd, sa-mi dea Dumnezeu puterea de a îndura, să nu mă las zdrobită de aripile răului, să nu mă amestec printre seminţele care cad lîngă drum, pe loc pietros sau între spini... 

Încerc să nu mai aud

bătăile din ce în ce mai stinse

ale inimii din ce în ce mai mici

a marelui oraş.

Omul de pe treptele rugăciunii (partea a treia)

 -vezi aici prima parte, iar aici partea a doua-

V.

Pe-un pat de lemn o rază se-odihnea

Prelinsă pe-o fereastră cît o roată.

În colţ, o masă mică tresărea

Cînd apăsai pe duşumeaua lată.

De pe un scaun cu spătar înalt

Luă o icoană tulbure, de veche,

Şi, dîndu-i praful, se-aşeză pe pat,

Cuprins de-o duioşie nepereche.

Vedea în urmă satul său tihnit

Şi stîna o vedea, pitită-n munte,

Vedea chilia-n care,-abia venit,

Simţea noian de mîngîieri pe frunte. 

Părea că o lumină-l cerceta,

Lasîndu-l să îi simtă adierea,

Ceva divin îl binecuvînta,

Unindu-i mintea, inima şi vrerea.

Şi se rugă aşa cum niciodat'

Nu cunoscuse-n viaţă rugăciunea:

Şi înălţat, dar şi îngenuncheat - 
Simţea în suflet cum lucra minunea.

Nici nu ştia cît o fi stat aşa -

Un ceas, o clipă, cîteva secunde?...

Dar îi bătu la uşă cineva

Şi, rătutit, se duse a răspunde.

Dar nu văzu nimic, pe înnoptat -

Doar două mîini ce-i întindeau o pîine.

  Iar cineva grăi, tărăgănat:

"Ia, frate, ia şi apă. Vorbim mîine."

VI.

Trecu de-atunci un timp.... Încet-încet,

Ciobanul prinse mersul mănăstirii

Şi-l cunoscură toţi că-i blînd şi drept

Şi că pricepe tainele Psaltirii.

Îl luă pe lîngă dînsul  un bătrîn -

Duhovnic priceput, cu vorba-înceată,

Venit de peste Prut, şi-atît de bun,

Că nu certa pe nimeni, niciodată.

Avea o vorba: "Dumnezeu e sus!

Pe tine de te cert, îl cert pe Dînsul!

Eu - ăl mai mic şi păcătos supus,

Pot doar să-ntreb, dar nu am şi răspunsul!"

Toţi oamenii-l priveau ca pe un sfînt,

Că le dădea şi sfat, şi alinare.

Iar ucenicul îi cerea cuvînt

Pentru orice, spre binecuvîntare.

Dar şi bătrînul prinse-a-l preţui,

Fiindcă-i văzuse rîvna-n ascultare.

Şi, văzător cu duhul, prevesti

Că, din cioban, va fi călugăr mare.

Văzîndu-l, în ascuns, cum se ruga,

Ştia că are de la Tatăl darul -

De inima-i de-sine-se-mişca, 

Şi, în tot locul, se umplea cu harul. 

urmează ultima parte

Omul de pe treptele rugăciunii (partea a doua)

vezi aici prima parte 

III.

Îşi luă pe umăr traista vărgată,

Îşi potrivi căciula, îşi luă bîta,

Îşi mai legă opincile odată

Şi se rugă la Dumnezeu. Atîta. 

Iar pasul i se avîntă spre munţi,

Izvoarele mergeau cu el pe cale,

Cununi de nori se învîrteau în nunţi,

Iar brazii îi doineau, în blînde pale.

Şi merse... merse zile, nopţi la rînd,

Făr' de răgaz şi fără de odihnă,

Pîn'ce auzi o toacă răzbatînd

Prin neclinta piscurilor tihnă.

Era-ntr-o vineri şi era-n amiaz'

Cînd se opri în poarta mănăstirii.

Şi-i năvăliră lacrimi pe obraz,

Cutremurat de dorul mîntuirii.

Bătu cu foc, bătu ca un pribeag

Ajuns, sleit, la cea din urmă poartă,

Dar... nimeni nu i se-arătă în prag

Şi se-ndoi... îngenuncheat de soartă.

Se îndoi de toate cîte-au fost:

De vis, de moş, de viaţa sa întreagă,

Dar pricepu în toate şi un rost:

Să bată-n poartă pînă-o să-nţeleagă.

Simţi o moarte-n trup, dar foc în minte

Cînd cu putere prinse-a se ruga,

Căci gura sa nu mai rostea cuvinte, 

Ci mintea sa la Dumnezeu striga. 

Şi înţelese-n ziua cea de-a treia,

Cînd auzi zăvoarele că-s trase

Şi-un om cu chip de sfînt ieşi, cu cheia,

Spunînd ca Stareţul îl încercase...

IV.

Aşa cum pacea-ntr-un război pătrunde,

Cum în senin se-astîmpăra toţi norii,

O linişte venită de ne'unde

Îi altoi puterea ascultării.

Şi, frămîntîndu-şi cuşma între mîini,

Scrîşnind opincile pe piatra scării,

Umbla smerit pe lîngă sfinţi bătrîni,

Simţind că-i bate ceasul luminării.

Nu cuteză-n biserică-a intra,

Aşa că se-aşeză pe-un ciot de lemn -

Dar cum stătea, stingher, şi se uita,

Văzu că-i face un călugăr semn.

Nici nu ştiu cumva că ar păşi,

Dar fuse lîngă el, ca prin magie  -

Şi-atunci, monahul, fără a-i grăi,

Îl duse pe cioban la o chilie.

Era vădit că toţi ştiau de el:

Şi c-a venit, şi-ntreaga pătimire:

Că Stareţul l-a încercat niţel

Pînă ce sa-l primească-n mănăstire.

Aşa că Maicii Sfinte mulţumind,

Că mijlocise pentru dînsul iară,

Deschise uşa şi, sfios păşind,

Pătrunse ca o umbră în cămară.

 - va urma - 

Fiţi atenţi, foaaarte atenţi, dragii mei cititori! Tot ce vedeţi scris cu italic reprezintă chiar... treptele rugăciunii. Acele trepte. Aşa cum le-a descris Părintele Cleopa(apăsaţi pe cuvintele scrise cu albastru şi citiţi, pe îndelete).

În poem, ciobanul este cel care urcă treptele. Atît cît poate, cît i-a dat Dumnezeu. Dar, trecînd de pe tarîmul poeziei  în viaţa de zi cu zi, fiecare dintre noi trebuie să încerce măcar să urce o treaptă în plus sau... prima treaptă, de ce nu? Poemul meu e doar un adjuvant, dacă vreţi. Sper să va fie de folos, cumva.

Cu bine, dragii mei!

Omul de pe treptele rugăciunii (prima parte)

    

"Să ştie El de fiecare nor,  

De frunze, de oceane şi de fluturi? 

Să ştie oasele dacă te dor, 

Să ştie cînd ţi-e greu şi cînd te bucuri?"  

Aşa se minuna, pe-un mal de rîu,

Un biet cioban, rămas fără de turmă. 

Desculţ, sărman, c-un fluieraş la brîu, 

Pierduse calea, căuta o urmă.  

Simţea că-l cheamă munţii înapoi 

Şi se porni prin codri, în neştire,  

Ţinînd poteca urmelor de oi,  

Rugîndu-se să dea de-o mănăstire. 

     

  I.

Avea un vis, de cînd era mai mic: 

Cum că un moş venea şi-l lua de mînă, 

Tragîndu-l blînd şi nezicînd nimic  

Pînă cînd n-ajungeau lîngă o stînă.  

Privindu-l drept în ochi, grăia, deodat': 

"Copile, asta-i casa ta, de-acuma! 

Fii harnic şi fii bun şi învăţat, 

Iubeşte cîinii, oamenii şi turma!  

Să nu te temi, copile, de vreo fiară. 

Să-l chemi, la greu, pe Dumnezeu Prea-Bunul. 

Acestea fă-le! Şi-apoi, eu vin iară 

Ca să-ţi arăt pe unde-ţi mai e drumul!"

Şi, răsucit agale pe calcîie, 

Cu haina-i neagră raspîndind lumină  

Şi-un iz dulceag de mir şi de tamîie, 

Bătrînul se ducea, ca să mai vină.  

   

 II.

 

Precum se ţese în război urzeala  

I se adeverise năzărirea: 

La stînă-aflase cum stă socoteala  

Cu turma, cîinii şi dumnezeirea. 

Şi-l întrebau ciobanii din Psaltire, 

Vazîndu-l c-o citeşte ne'ncetat, 

Iar el le povestea de mîntuire 

Şi de prin Evanghelii ce-a aflat. 

Şi cum stătea-ntr-o zi pe-o buturugă, 

Se arătă în faţa sa - moşneagul.

Şi raspîndea lumină haină-i lungă, 

Şi lucii raze-i împînzeau toiagul.  

Tot ca pe vremuri, îi grăi, deodată: 

"Ciobane, drept îi drumul tău, de-acuma! 

Ia-ţi bîta, fluierul şi viaţă toată, 

Să-ţi fiu eu baciul, iară tu fii turma!" 

Şi, răsucit agale pe calcîie, 

Cu haina-i neagră raspîndind lumină 

Şi-un iz dulceag de mir şi de tamîie, 

Batrînu-l aştepta pe el, să vină. 

- va urma - apasă aici pentru partea a doua

Poemul "Omul de pe treptele rugăciunii" este mai lung, dragi cititori, mult mai lung. Şi, pe măsură ce avansează, se adînceşte şi ca sens, ca simbolistică şi ca mesaj, nu numai ca proporţii. Veţi vedea la timpul potrivit. Am ales varianta de a-l publica în stil foileton ca să nu abuzez de timpul şi de atenţia voastră.  Vă promit însă că voi posta şi varianta integrală, imediat ce voi termina prezentarea pe părţi. Sper să vă placă.

Cu bine, dragii mei!

Fii drept, dar blînd!

 O fi dreptatea sfîntă, dar dacă e făcută cu răutate, îşi pierde şi ultimul dram de sfinţenie.

Dreptatea nu e dreaptă dacă nu e blîndă, iar blîndeţea nu e blîndă dacă nu e dreaptă.

Meditaţi la aceste vorbe. Eu cred că de la ele începe dragostea, pe ele se clădeşte iertarea şi în ele germinează sămînţa înţelepciunii.

Pare cel mai simplu lucru să fii drept, dar blînd - însă e cel mai greu. Cînd omul simte că are dreptate, uită de blîndeţe; devine drastic, se agită, se înfierbîntă, vrea să-şi impună părerea şi ridică tonul. Unde să mai încăpă blîndeţea? Între cutele de pe fruntea încruntată, poate? Nici vorbă. Printre vorbele spuse apăsat şi repezit? Nu. Printre fluturări de mîini şi rîsete nervoase? Exclus. Blîndeţea are nevoie de loc larg, ca o împărăteasă, de seninătate şi de mîngîiere în glas - nu de îngustime, încordare şi sfadă.

Cînd simţi că pierzi ori măsura dreptăţii, ori pe cea a blîndeţii, roagă-te aşa:

 

 "Doamne, învăţă-mă, ajută-mă să fiu drept, dar blînd! "

 

 Şi Dumnezeu ne îndrumă - dar nu ni le face cadou. Aşteaptă să vadă strădania noastră, framîntarea şi părerea sinceră de rău cînd greşim - şi atunci ne sprijină, să ne îndreptăm.

Cine vrea să guste dulceaţa Raiului, în Ceruri, să guste întîi amărăciunea dreptăţii blînde şi a blîndeţii drepte aici, pe Pămînt! De ce "amărăciunea"? Pentru că nu-ţi va fi uşor, dragă cititorule, într-o dispută oarecare din viaţă ta. Fiind blînd, despre tine nu se va mai spune "ce bine le zice X! ce tare e! praf i-a facut pe toţi"!  ci "parcă erai mai înfipt înainte, prietene! ce-ai păţit? revino-ţi!". Şi te vei simţi înfrînt. Te vei întreba: "la ce bun? pe cine interesează blîndeţea mea? în curînd o să mă calce toată lumea în picioare!". Nu. Dumnezeu te va apăra. Pe El îl interesează. Dacă aştepţi o răsplată, de la Dumnezeu s-o aştepţi, nu de la oameni.

 Dumnezeu nu ne vrea zbiri. Nu. Stau dovadă Sfinţii, Evangheliile şi Iisus Hristos. Stă mărturie însăşi viaţa noastră: trăim pentru că Dumnezeu suflă Duhul blîndeţii şi al dreptăţii asupra noastră. Dacă n-ar fi aşa, n-am mai fi. Am sfîrşi într-o clipă. Dumnezeu ne ţine din bunătate, ne ceartă cu blîndeţe şi e drept cu noi din dragoste, tocmai că să nu ne pierdem.

 

 Meditaţi, deci, la vorbele acestea:

 

 "Dreptatea nu e dreaptă dacă nu e blîndă, iar blîndeţea nu e blîndă dacă nu e dreaptă."

 

 Vedeţi şi filmuleţul, poate vă va ajuta să cugetaţi mai bine. Dumnezeu să vă binecuvînteze pe toţi! 

Despre lacrimi

Cu totii plingem. Regi de-am fi, si tot ne-ar curge lacrimi. Poate mai amare decit ale cersetorilor. Avem lacrimi de cind ne nastem si pina cind ne ducem. “Plingi, descarca-te!”, ne spun cei din jur. Si asa facem. Lasam lacrimile sa curga lin sau in suvoaie – le stergem discret, cu un virf de deget, le lasam sa se-nnoade in barbie sau le adunam in batiste. Zeci. Sau poate zeci de mii de batiste, intr-o viata de om.

Sint insa si oameni care nu pot plinge. Chiar si cind au inimile mistuite de durere, au ochii seci de lacrimi. Nu degeaba zic Sfintii Parinti ca “lacrimile sint un mare dar de la Dumnezeu!”. Si, ca orice dar, nu se da la toti. Dar si cind ni se da, trebuie sa stim sa-l cintarim bine, pentru ca nu toate lacrimile sint de la Dumnezeu. Mai face si satana cadouri din acestea, iar daca nu deschidem bine ochii s-ar putea sa confundam darurile si sa ne-nselam amarnic o viata-ntreaga, plus inca una - cea vesnica. Sa credem ca ne mintuim sufletele prin lacrimi cind, de fapt, noi le pierdem cu fiecare plinset. Iata ce zice Parintele Cleopa despre “felurile lacrimilor”, opt la numar:

“Sa iei aminte care lacrimi sunt bune, care sunt mijlocii si care sunt de la satana.
1. Lacrimile cele bune sunt cele din dragoste pentru Dumnezeu. Acestea ingrasa pe om, dau bucurii mari sufletului - ori de mananca, ori de nu mananca - daca plange, el este satul. Aceste lacrimi tin si de foame si de sete, si omul nu are suparare pe nimeni. Sufletul lui pururea se bucura, pentru ca are dragoste de Dumnezeu; acela ce are lacrimi din dragostea lui Dumnezeu. Auzi ce spune Sfantul Apostol Pavel: Bucurati-va, fratilor, si iarasi zic, bucurati-va !

2. Al doilea fel de lacrimi bune sunt cele care vin din frica lui Dumnezeu, dar acestea usuca pe om. Lacrimile care se nasc din frica lui Dumnezeu nu ingrasa, ci usuca pe om. Deci lacrimile cele mai bune sunt lacrimile care vin din dragostea de Dumnezeu.Omul plange si tot slabeste pentru ca lacrimile de acest fel se nasc din frica. El se teme de muncile iadului, se teme de Dumnezeu si din aceasta cauza plange mereu, si se usuca trupul lui chiar daca ar manca sau n-ar manca, de ar dormi sau de n-ar dormi. Aceste lacrimi au putere sa usuce firea omeneasca, din cauza scarbei pentru pacat, cum se usuca lemnul la foc.

3. Al treilea fel de lacrimi bune sunt cele ce se nasc din frica mortii si din frica judecatii. Cugetand omul cum va fi la moarte, cum are sa se chinuiasca, cat de greu are sa se desparta de trup, cat de greu va fi in ziua judecatii, cand va sta in fata a milioane de ingeri sa primeasca raspunsul hotararii, unde sa mearga, la bine ori la rau si, Doamne fereste, sa primeasca osanda vesnica. Deci si aceste lacrimi sunt bune.

4. Mai sunt lacrimi mijlocii, adica firesti, care nu-s nici bune, nici rele. Vezi ca mama plange dupa copil, copilul plange dupa mama, tata plange dupa baieti; sau plange unul dupa prietenul lui, ori plange sotia dupa sot. Lacrimi firesti sunt si cele din boala, din suferinta si din tristete.

5. Sunt si lacrimi care se nasc din slava desarta. Acestea sunt lacrimi rele. Omul plange pentru ca-i place sa-l vada altul. Mai bine n-ar mai plange, ca satana i-a furat aceste lacrimi.

6. Mai sunt lacrimi venite din manie. Ai vazut om, cand nu se poate razbuna pe altul, plange de ciuda. Atata ii este de necaz, ca nu poate sa se razbune pe celalalt, si plange de amaraciune. Acestea sunt si mai rele ca cele din slava desarta. Acestea sunt lacrimi ucigase si rele, pentru ca el plange si inima-i stoarsa de satana, incat izvoraste lacrimi de ura. Acestea sunt lacrimi foarte grele, foarte pacatoase, satanicesti.

7. Altul plange din dezmierdare. A avut prietenie cu o femeie sau cu altcineva si, cand isi aduce aminte de dansa, plange. Acestea sunt aduse de dracul desfranarii.

8. Mai sunt lacrimi rele, care se nasc din pagube. A pierdut omul bani sau casa; i-a luat pamantul si plange dupa avere. Aceste lacrimi sunt tot de la vrajmasul, pentru ca omul crede ca Dumnezeu nu are sa aiba grija de el.” (Parintele Cleopa - Despre felul lacrimilor)

Asa-i, oameni buni, plinsul de mila proprie, de nervi, de ciuda sau pentru fosti iubiti(e) nu-s pe placul lui Dumnezeu. Nici Iisus n-a plins, nu? Nici cind ii era mai greu si mai greu nu si-a plins de mila… Nu ne-a indemnat sa plingem, ci sa fim curajosi, cu scutul credintei in fatza:

"Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea." (Ioan 16,33)

Pina sa aflu despre felurile lacrimilor, multe greseli am facut si eu – nu zic ca nu le mai fac deloc, ci doar ca am invatat ca, orice s-ar intimpla, nu trebuie sa-mi pling de mila. Trebuie sa ma rog, iar daca e sa pling, sa pling pentru greselile mele si sa-mi cer iertare. Si sa ma rog, de ce nu, sa-mi dea Dumnezeu doar “lacrimi bune” si sa ma fereasca de cele paguboase pentru sufletelul meu.

Tu cind ai plins ultima oara?

Vorbe intelepte (I)

"Diavolul:

- Sa incheiem un pact!

- Nu.

-Atunci hai sa semnam un document prin care recunoastem si tu si eu ca doi plus doi fac patru.

- Nu.

- De ce? Nu admiti ca doi si cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un adevar incontestabil?

- Nu-mi pun semnatura alaturi de a ta nici pentru a recunoaste ca exista Dumnezeu."


-Parintele Nicolae Steinhardt-

Ne rugam sau cersim?

Ne rugam la Dumnezeu sa ne dea sanatate. Alte rugi se ridica pentru fericire si realizari. Pomenesc, cu rusine si suparare, si rugaciunile pe care unii "credinciosi" le fac pentru bani, averi sau pentru raul altora. Multe la numar, din pacate. Cele mai multe rugaminti se inalta insa spre cer pentru a obtine implinirea trebuintelor de zi cu zi. “Doamne, ajuta-ma sa… imi reuseasca treaba X,… sa imi iasa bine analizele,… sa iau examenul de permis,… sa imi aprobe marirea de salariu,… sa se faca bunica bine,… sa nu fac vreo prostie etc. ”
Sigur, sint rugaciuni si acestea. E bine sa facem macar atit, daca mai mult nu putem, nu vrem sau nu stim si nici nu-nvatam. Propun o privire mai indeaproape – o privire binevoitoare, dar obiectiva. Daca stam sa ne uitam la ele, a ce seamana, sincer, aceste rugi? Nu stam cumva cu mina intinsa, ca si cum am cersi? “Da-mi aia azi, da-mi ailalta miine, da-mi si mie, da-mi si iar da-mi, Doamne!”
Ni s-a spus sa-l iubim fara de margini pe Dumnezeu, nu? Ca El e Atotputernic si Atotstiutor! Si-atunci, de ce il subestimam si ii spunem noi Lui de ce avem nevoie, cind stie prea-bine? Marii nostri calugari zic asa: slaveste-l pe Dumnezeu in rugaciunile tale, multumeste-i, smerit, pentru tot ce-ti da, bun sau rau, inclusiv pentru boala (o sa abordez separat tema) si nu uita sa faci un exercitiu de admiratie in toata ruga ta. Admira Creatia sublima pe care o ofera ochilor tai, admira oamenii – cea mai iubita Creatie a Lui, admira lumea Sfintilor si Ingerilor ce stau deasupra ta, in vesnicie. Dumnezeu are nevoie de multumirea si de admiratia noastra, pentru ca stie El ce sa faca pentru noi si fara sa-i precizam noi, ca ultimului nestiutor. Nu e seful de la serviciu, caruia trebuie sa-i cerem in scris o marire de salariu. E Dumnezeu. Nu e precupeata din piata, sa-i aratam cu degetul legatura de ridichi. E Tatal. Cel care ne-a creat. Stie de cind ne-am nascut de ce avem trebuinta. Asa stind lucrurile, in logica dreptei-credinte si nu a crezului dupa ureche, e mai lucratoare si grabnic-ajutatoare o rugaciune gen
“Doamne Dumnezeule, rinduieste ce crezi Tu mai potrivit pentru mine, in intelepciunea si bunatatea Ta! Imi pun sufletul si viata in miinile Tale! Fa cum stii mai bine!”
Recunosc ca, personal, am invatat tirziu rugaciunea de multumire. Nici nu zic bine “tirziu” – nu exista asa ceva in credinta! Ca fii ai lui Dumnezeu, avem necontenit in fatza momentul acela in care sa ne caim sincer si sa pornim cu pasi hotariti si senini pe calea credintei adevarate. Exista, intr-adevar, “prea tirziu” – sa te trezesti, in clipa mortii, ca nici nu ai multumit, nici nu ai admirat, nu ai implinit si nu ai respectat nimic din ce ti s-a cerut. Si chiar si atunci mai poti face ceva! Ceva de o importanta capitala – sa-ti ceri, din tot sufletul, iertare! Asa cum a facut tilharul pe cruce. A primit, in schimb, promisiunea Raiului de la insusi Fiul.
Urmeaza citeva minute cu parintele Arsenie Papacioc. Spune cuvinte minunate, mie mi-au mers la suflet. Multe am invatat de la dragul de parinte Arsenie. Sa-l tina Dumnezeu!

Iert, dar nu uit!!??

(da si play la Vis'Sonor, e muzica linistita, frumoasa, de suflet - merge cu lectura)

Pornesc cu o marturisire: am spus ani la rind vorba asta. Am rostit-o cu un fel de mindrie chiar. I-am dat mai mereu o tenta vag amenintatoare. Zimbesc, acum, jenata, fiindca nu inteleg de ce ma impaunam atit pentru ca eu "iert, dar nu uit". Oare ce-o fi fost atit de special? Ia sa vedem:

1. cam toata lumea face la fel, nu?

2. sint doar 4 vorbe, dar au o forta negativa incredibila. In clipa in care le spui, iti otravesti prezentul. De ce? Pentru ca te-ntorci intr-un moment dureros din trecut, pe care-l proiectezi pe loc si asupra viitorului, prin promisiunea "nu uit".

Inteleptii lumii si Sfintii Parinti au pus la colt iertarea fara uitare. Au desfiintat-o. De la ei stiu ca daca nu uiti, nici nu ierti, de fapt. E o lupta grea, imposibila in aparenta. Pentru ca intri in razboi cu propriile amintiri.

Incearca, la rece, absolut la rece, dar la modul cel mai serios, sa te gindesti la cineva care ti-a provocat suferinta in trecut. Care ti-a adus multe lacrimi si framintari. Ce simti? Deja te-ai incruntat, probabil. Ti s-a strins inima, dureros, si iti stapinesti un oftat. Nu, evident ca n-ai uitat, din moment ce amintirea e inca atit de vie incit sa-ti provoace toate reactiile astea. Si nici nu ai iertat, pentru ca nu simti pacea pe care ti-ar fi adus-o iertarea, ci incordare. Da, incrincenare. Atita poate sa faca "iert, dar nu uit". Sa tina vie incordarea, sa pastreze sub cheie povara, ani si ani la rind.

Iti propun altceva acum: gindeste-te inca o data la aceeasi amintire dureroasa. Dar fa-o cu blindete, ca si cum te-ai intoarce s-o mingii. Ca si cum l-ai saruta pe frunte pe cel care te-a ranit. Fa-ti acum o cruce, doua, cite vrei tu. Nu te grabi sa le termini repede, fa-le incet, cu gesturi largi, gindindu-te, rind pe rind, la Tatal, la Fiul si la Sfintul Duh. Simti, probabil, cum te invaluie o stare de impacare si de bine, desi te gindeai la ceva neplacut din trecutul tau. Acum spune cea mai puternica si mai simpla rugaciune : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul (pacatoasa)". Mai spune-o, daca vrei, o data, oprindu-te si constientizind fiecare cuvint. Asta e inceputul adevaratei iertari. Inima ta deja lucreaza in alta lege, simti asta, probabil. E simplu sa ierti si sa uiti, cind il iei pe Dumnezeu ajutor de nadejde.

Frumusetea e ca nu trebuie sa mai inventam noi toate astea, ci doar sa le folosim, spre binele si impacarea noastra. Iar iertarea adevarata, completa, a celor care ne-au gresit in viata, ne conditioneaza fericirea si mintuirea, viata vesnica. E usor sa spui Tatal Nostru asa, ca pe apa. Nu asta e ideea. Ci, cind ajungi la partea cu

"Si ne iarta noua greselile noastre/ Precum si noi iertam gresitilor nostri",

sa fii convins ca "ai iertat" intr-un mod in care si tie ti-ar placea sa te ierte Dumnezeu! Altfel, mai nimic n-am facut! Am mai recitat un Tatal Nostru si asteptam ca Tatal sa fie multumit cu atit. Ca si cum i-ar ajunge doar sa spunem, fara sa si simtim pina in strafundul sufletului si pina la capatul lacrimilor.

Am pastrat pentru final citeva vorbe intelepte, asa, ca sa ne fie sprijin in ginduri si-n fapte .

"A tine minte raul inseamna a fi biruit de rau", spune Sfintul Ioan Gura de Aur

"Impaca-te cu Dumnezeu si multi oameni vor veni sa se impace cu tine" (Sfintul Serafim din Sarov)

"Iertati-va unul pe altul, cum v-a iertat Dumnezeu pe toti, in Hristos" (Sfinta Scriptura)

Bine v-am gasit, oameni buni!

"Vreau sa fiu o mica reflexie a unei mari Lumini."

(Sfantul Grigorie de Nazianz)

Incep cu o inima sincera, cu zimbet pe buze si cu gind curat. Aici veti gasi o lume dreapta si blinda. Oaza de iubire pentru oameni si sfinti. Aici nu vom amesteca binele si raul, adevarul si minciuna, iubirea cu ura sau dreptatea cu nedreptatea. Ratacirile vin din amestecari si rastalmaciri de concepte si credinte. Aici nu vom amesteca lucrurile. Este o oaza ortodoxa, este despre "calea cea dreapta", nu despre bifurcari si melanjuri. Este despre pastrarea valorilor si Sfintelor Taine pe care Biserica noastra le are.

Vorbirea noastra de aici este despre omul duhovnicesc, care ori a gasit, ori cauta credinta curata, insa nu singur, ci ascultind cuvintele Sfintilor Parinti. Altfel, poate iesi rau, se poate rataci usor. Si sectele s-au nascut din credinta si din citirea Bibliei. Numai ca oamenii au luat cuvintul lui Dumnezeu si, in loc sa-l pastreze, l-au adaptat, l-au rasucit si au inceput sa-l propovaduiasca care cum a-nteles. Au uitat ca trebuie sa creada cum le-a cerut Tatal, si nu cum vor ei. Doar ni s-a spus ca e ingusta cararea catre Dumnezeu si ca o putem parcurge doar daca ne tin de mina ingerii, Fiul, Duhul Sfint, Sfintii din ceruri si oamenii buni si credinciosi de linga noi.

As vrea sa ne tinem departe de exaltari si de vorbe mari. Este marea mea rugaminte pentru toti cei care se vor stringe aici. Prefer o credinta modesta, care nu se bate cu pumnul in piept, care nu se declara desavirsita si nu priveste de sus pe nimeni. Nu e o competitie, nici macar nu trebuie sa fim toba de citate biblice si de argumente teologale. Mai buna e cea mai simpla rugaciune si mai de pret e cel mai sincer gind al unei inimi curate si calde decit orice expunere laborioasa, dar ostentativa si rece. Nici Iisus nu a vorbit complicat. As vrea, deci, sa vorbim simplu. Dar din suflet. Si numai dupa ce am cintarit bine vorbele pe care vrem sa le spunem.

Sinceritate, blindete si intelepciune. E tot ce pot cere de la mine si de la voi.