Vremurile de pe urmă

L-am lăsat pe ciobănaşul meu pe treptele rugăciunii, dragii mei cititori, să mai zăbovească o vreme acolo, să se desăvîrşească, să prindă aripi. Poate că i-o fi mai lin zborul către cer de pe înălţimile munţilor, din inima mănăstirii.

Între timp, m-am uitat mai la...şes, în inima din ce în ce mai mică a acestui mare oraş. M-am uitat la mine, m-am uitat la oameni... şi am văzut că ne-au atins negurile, chiar pe cînd fugeam de ele. Aripile răului lovesc fără  avertisment, fără întrebări prealabile. Cînd satana pune otravă pe buzele oamenilor, tu mai mori puţin cu fiecare sărut de-al lor. Multă răutate se ascunde sub faldurile iubirii egoiste, dragii mei. Meschinăria pîndeşte de sub drapajele iubirii neîndumnezeite. Oamenii din jur cred că ne-ar ucide doar dacă ne-ar da cu ceva în cap, nu au habar că ne-au şi ucis, cu vorbele lor. Vorbe ce ard ca acidul sulfuric, direct pe inimă. Iau Sfîntă Scriptură şi citesc ce-a zis Iisus Hristos:

"Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu ucizi"; iar cine va ucide, vrednic va fi de osîndă. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mînie pe fratele său vrednic va fi de osîndă.; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului" (Matei 5:21,22)  

În alt loc zice aşa: 

"Nu înţelegeţi, oare, că tot ce intră în om, din afară, nu poate să-l spurce?  Că nu intră în inima lui, ci în pântece, şi iese afară, pe calea sa, bucatele fiind toate curate. Dar zicea că ceea ce iese din om, aceea spurcă pe om. 

Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, Adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pe om." (Marcu 7:18-23)

Puterea vorbei, oameni buni, puterea cuvintelor pe care le spunem, da, despre asta e vorba... E atît de mare puterea asta pentru că ne exprimă gîndurile, iar gîndurile ne exprimă nu doar mintea, ci şi inima. O vorbă spusă de un om îl poate ucide pe un altul. N-o zic eu, a spus-o Hristos. Îi poate zdruncina un vis, o speranţă, îi poate aduce îndoieli şi zbucium în suflet. Îl poate macina, slăbi şi înrăi. Luptele clasice, cu arme, au apus, dragii mei; acum avem războaie mai crîncene, absurde, pentru că vorbele noastre s-au transformat în arme. În secolul comunicării, le avem cu noi în fiecare secundă. Doar deschidem gura şi ucidem. Fără habar, fără milă, fără urmă de mustrare, pentru că vorbele nu lasă răni însîngerate la vedere, ci le săpa mult mai adînc şi mai dureros. 

S-a spus că în vremurile de pe urmă se va înmulţi răutatea oamenilor, că iubirea dintre ei va dispărea aproape cu totul, că-şi vor uita sufletele şi-şi vor îngriji doar trupurile. Eu văd acele vremuri. Le trăiesc. Voi nu? Eu le trăiesc şi mă rog, cît pot de fierbinte, să nu mă pierd, sa-mi dea Dumnezeu puterea de a îndura, să nu mă las zdrobită de aripile răului, să nu mă amestec printre seminţele care cad lîngă drum, pe loc pietros sau între spini... 

Încerc să nu mai aud

bătăile din ce în ce mai stinse

ale inimii din ce în ce mai mici

a marelui oraş.