Omul de pe treptele rugăciunii (partea a doua)

vezi aici prima parte 

III.

Îşi luă pe umăr traista vărgată,

Îşi potrivi căciula, îşi luă bîta,

Îşi mai legă opincile odată

Şi se rugă la Dumnezeu. Atîta. 

Iar pasul i se avîntă spre munţi,

Izvoarele mergeau cu el pe cale,

Cununi de nori se învîrteau în nunţi,

Iar brazii îi doineau, în blînde pale.

Şi merse... merse zile, nopţi la rînd,

Făr' de răgaz şi fără de odihnă,

Pîn'ce auzi o toacă răzbatînd

Prin neclinta piscurilor tihnă.

Era-ntr-o vineri şi era-n amiaz'

Cînd se opri în poarta mănăstirii.

Şi-i năvăliră lacrimi pe obraz,

Cutremurat de dorul mîntuirii.

Bătu cu foc, bătu ca un pribeag

Ajuns, sleit, la cea din urmă poartă,

Dar... nimeni nu i se-arătă în prag

Şi se-ndoi... îngenuncheat de soartă.

Se îndoi de toate cîte-au fost:

De vis, de moş, de viaţa sa întreagă,

Dar pricepu în toate şi un rost:

Să bată-n poartă pînă-o să-nţeleagă.

Simţi o moarte-n trup, dar foc în minte

Cînd cu putere prinse-a se ruga,

Căci gura sa nu mai rostea cuvinte, 

Ci mintea sa la Dumnezeu striga. 

Şi înţelese-n ziua cea de-a treia,

Cînd auzi zăvoarele că-s trase

Şi-un om cu chip de sfînt ieşi, cu cheia,

Spunînd ca Stareţul îl încercase...

IV.

Aşa cum pacea-ntr-un război pătrunde,

Cum în senin se-astîmpăra toţi norii,

O linişte venită de ne'unde

Îi altoi puterea ascultării.

Şi, frămîntîndu-şi cuşma între mîini,

Scrîşnind opincile pe piatra scării,

Umbla smerit pe lîngă sfinţi bătrîni,

Simţind că-i bate ceasul luminării.

Nu cuteză-n biserică-a intra,

Aşa că se-aşeză pe-un ciot de lemn -

Dar cum stătea, stingher, şi se uita,

Văzu că-i face un călugăr semn.

Nici nu ştiu cumva că ar păşi,

Dar fuse lîngă el, ca prin magie  -

Şi-atunci, monahul, fără a-i grăi,

Îl duse pe cioban la o chilie.

Era vădit că toţi ştiau de el:

Şi c-a venit, şi-ntreaga pătimire:

Că Stareţul l-a încercat niţel

Pînă ce sa-l primească-n mănăstire.

Aşa că Maicii Sfinte mulţumind,

Că mijlocise pentru dînsul iară,

Deschise uşa şi, sfios păşind,

Pătrunse ca o umbră în cămară.

 - va urma - 

Fiţi atenţi, foaaarte atenţi, dragii mei cititori! Tot ce vedeţi scris cu italic reprezintă chiar... treptele rugăciunii. Acele trepte. Aşa cum le-a descris Părintele Cleopa(apăsaţi pe cuvintele scrise cu albastru şi citiţi, pe îndelete).

În poem, ciobanul este cel care urcă treptele. Atît cît poate, cît i-a dat Dumnezeu. Dar, trecînd de pe tarîmul poeziei  în viaţa de zi cu zi, fiecare dintre noi trebuie să încerce măcar să urce o treaptă în plus sau... prima treaptă, de ce nu? Poemul meu e doar un adjuvant, dacă vreţi. Sper să va fie de folos, cumva.

Cu bine, dragii mei!