Cum se face spovedania

Am mai scris și aici despre spovedanie, dar văd că mulți dintre umblătorii pe treptele rugăciunii tot caută o abordare mai aplicată, mai detaliată, așa că, iată, fac o încercare în a v-o oferi, fără a avea însă iluzia că vom epuiza subiectul, care este uriaș, dragii mei! Tocmai de aceea o să pun și câteva linkuri, trimiteri către alte site-uri și articole, ca să avem o lămurire cît mai rotundă.

Pentru ușurința parcurgerii, împart pe secvențe demersul spovedaniei, cuprinzând ce-i premerge, ce-l încurcă (pericole), ce-l ajută (remedii) și ce-l compune, propriu-zis. O să scriu textul la persoana I, în linii mari, pentru ca fiecare să și-l asume mai lesne... poate și asta o să ajute.

I. Hotărârea.
Spovedania nefiind lucru simplu și nici la îndemână, hotărârea din inima mea trebuie să fie puternică, pentru că doar ea mă va duce în fața duhovnicului, ea mă va împinge spre mărturisire. De unde vine hotărârea? În mod cert, nu din senin, ci dintr-o căutare de Hristos, dintr-o nevoie de înălțare sufletească, din dorința de a sta în curtea, în pridvorul lui Hristos, și nu pe la garduri, în afara rânduielii ortodoxe.
Prima opreliște. Lipsa unui duhovnic poate fi o mare piedică. Întrebarea "unde să-l găsesc?" poate fi un uriaș hop, peste care am simțit pe pielea mea cât poate fi de greu să treci. Nu știi încotro s-o apuci, simți că recomandările făcute de alții nu te ajută și realizezi că timpul se scurge în defavoarea ta, pentru că uite-acuși vine Paștele și tot nespovedit te află. 
Remediul meu a fost să nu dezarmez, să caut în continuare. În ziua (era în Joia Mare) în care mi-am spus, cu hotărâre, "Azi o să-mi găsesc duhovnic, fie ce-ar fi!", așa a fost, dragii mei. L-am găsit. Am intrat în mănăstirea în care mi-a spus inima mea să intru, am întrebat în stânga și-n dreapta, am ales, dintre recomandările primite, cum mi-a dat sufletul ghes, iar apoi am mers în fața duhovnicului, spunându-i ce vreau și stabilind împreună să mă spovedesc a doua zi.     
A doua opreliște. Orbirea îndelungă sau orbirea de moment - clipa de rătăcire în care apar gânduri de genul "da' ce mari păcate am eu? las' că alții le au și mai mari și uite că nu mor din asta", sau "și cu spovedania ce-o să fac? oricum sunt păcătos" ori " ce nevoie am de popă? de ce să știe el toate ale mele? mai bine îi mărturisesc direct lui Dumnezeu, când o să mă rog, că tot aia e" etc.   
Remediul orbirii stă în însăși iubirea de Iisus Hristos. Cum să-i simți pe deplin Învierea într-o inimă în care și-a zidit lăcaș păcatul? Neprihănirea, Adevărul, Lumina caută inimi curate pentru a se sălășlui în ele, iar o inimă curată numai spovedania o clădește, numai iertarea cerută Tatălui, în biserică, prin intermediul duhovnicului, care e un mijlocitor. Așa e rânduit în ortodoxie, și nu altfel.

II. Introspecția
Spovedania se face după o profundă cercetare de sine. Trebuie să stau eu de vorbă cu mine, fără grabă și fără ascunzișuri, despre relele care umblă slobode prin trupul, mintea și sufletul meu. Ca și cum aș fi un căutător... nu de comori, ci de poveri - poverile care-mi stau pe suflet: pot fi gânduri rele, negre sau doar aiurea, pot fi gânduri de mândrie, pot fi vorbe grele spuse altora sau despre alții, pot fi faptele mele greșite, pot fi chiar faptele bune pe care puteam să le fac, dar nu le-am făcut...
Primul pericol. În acest punct al introspecției intervine auto-protecția: îmi găsesc justificări pentru greșelile mele, la modul că, vezi Doamne,  alții m-au împins, că din cauza lor m-am comportat în cutare fel sau că împrejurările au fost de așa natură, încât nu aveam altă cale decât vorba rea, gândul păcătos și fapta proastă. 
Remediul e la îndemâna mea, stă în demolarea auto-protecției, în alungarea ispitei care vrea să mă aducă să cred că sunt mai bună și mai curată decât sunt de fapt și să mă țină departe de spovedanie, eventual. Dumnezeu trebuie să mă vadă bună și să mă ierte, nu eu însămi, că eu pot greși, mă pot înșela, însă El nu greșește și nici nu se înșală.
Al doilea pericol. Primejdia să nu-mi aduc aminte sau să nu discern corect între bine și rău pândește clipă de clipă. Diavolul ascunde răul, când simte că omul s-a hotărât să-și primenească sufletul. Cât despre partea cu discernământul, trebuie să fiu cu ochii-n patru, pentru că fapte bune, la prima vedere, pot avea miez rău, miez de mândrie - iar aici cântarul meu trebuie să fie foarte fin și să nu mă las înșelată.
Remediul, leacul meu începe din rugăciunea către Dumnezeu - să-mi arate, să-mi descopere El pașii greșiți și păcatele; continuă cu o raită prin Evanghelii, unde mai fac o scotocire prin cuvintele lui Iisus și meditez la îndemnuri și la pilde. Nu mă zgârcesc la timp, stau și caut cât am nevoie, până simt că mi s-au limpezit gândurile!
Al treilea pericol. Neținerea postului e o piedică serioasă în calea spovedaniei, pentru că doar știm bine că nu ne putem spovedi oricum, ci doar dacă am și postit (exceptând cazurile de boală, de imobilizare sau de primejdie de moarte).
Remediul stă în mai puțină asprime față de sine, în acceptarea slăbiciunii omenești, a neputinței de a ține un post întreg, jumătate de post sau o săptămână de post. După ce îngerii au muncit atâta ca să aducă un suflet rătăcit pe scaunul spovedaniei, Dumnezeu va rândui, poate, ca și duhovnicul să fie atât de blând și de înțelegător încât să-l primească la spovedanie și pe păcătosul care n-a postit decât o zi sau două. Că doar Dumnezeu toate ni le iartă, dacă le mărturisim cu căință, așa că și neținerea postului poate fi spovedită ca un păcat, cu strângere de inimă, iar iertarea poate veni și pentru el, cum vine și pentru restul de păcate.

III. Spovedania. Ziua cea mare.
Sunt atâtea emoții în ceasurile premergătoare... poate că unii dintre voi le cunoașteți, poate că pe alții abia acum îi așteaptă. Gândul că mergi în fața lui Dumnezeu cu coșnița plină de păcate e copleșitor, te tulbură puternic, dar te și ține drept ca lumânarea, pentru că știi că vei pleca de la spovedanie cu o inimă nouă, mai curată și mai vie.

Așa cum înaintea examenelor importante aveam senzația că am uitat totul, la fel și în ziua mărturisirii, am avut dese momente în care parcă mi se ștergeau păcatele de pe lista întocmită în gând. Să nu râdeți, dar poate fi de mare ajutor o listă scrisă de mână, care să cuprindă măcar câteva-cuvinte cheie din tot ce are omul de spus duhovnicului. Eu nu mă jenez prea tare, fiindcă mă gândesc că e mai rău să omit ceva decât să-mi arunc privirea pe o biată hârtiuță.

Mărturisirea nu e ușoară, se pot ivi poticneli, pentru că un duhovnic priceput nu te întreabă, ci te lasă pe tine să-i spui, tocmai ca să nu formulezi răspunsuri facile cu Da sau Nu, ci să te străduiești, să te chinui să spui cu cuvintele tale care-ți sunt păcatele și ispitele. Duhovnicul întreabă doar "mai e ceva ce nu ați spus?" sau "ce vă mai amintiți, ce mai aveți pe suflet?". Spovedania trebuie să semene cu o dizertație, și nu cu un interogatoriu, iar pentru "dizertație" e necesar un plan, o organizare, pentru că sunt mulți creștini la coadă la spovedit, iar părintele, oricât ar fi de răbdător, nu are toată ziua la dispoziție.

Rușinea te va îmboldi să nu spui unele lucruri  - iar asta nu-i rău, dar nu e nici bine. Nu e rău pentru că, într-adevăr, grija pentru exprimare trebuie să fie majoră, astfel încât duhovnicul să nu fie pus în situația jenantă de a asculta cine știe ce amănunte picante - nu detaliile trebuie expuse, ci păcatul propriu-zis. Pe de altă parte, rușinea la spovedanie nu e bună, pentru că e potrivnică mărturisirii. Ea trebuie depășită, înfrântă, ca să nu omitem cu bună-știință să spunem vreun păcat, chipurile din jenă. Eu m-am gândit așa: jenă și rușine trebuie să am de mâine încolo, ca să nu mai fac aceste păcate, și nu în clipa asta, la spovedanie, ca să nu le mărturisesc și să plec tot cu sufletul împovărat, la fel cum am venit.

Niciodată spovedanie la comun! Nici măcar cu soțul/soția sau cu părinții/copiii. Omul și duhovnicul - atât, altfel nu mai e spovadă adevărată, ci doar o tentativă.

Se folosesc verbe la trecut, și nu la prezent, adică am făcut, obișnuiam să, am vorbit de rău, și nu fac, obișnuiesc să, vorbesc de rău  - asta pentru că momentul spovedaniei trebuie să coincidă cu părăsirea păcatelor, iar părăsirea presupune lăsarea lor în trecut, în urmă, și nu readucerea în prezent.

Mărturisire curată, cu părere sinceră de rău, hotărâre fermă de a părăsi păcatul, nădejde puternică și iubire de oameni și de Dumnezeu - sunt cele patru picioare fără de care spovedania nici nu merge, nici nu stă dreaptă. O spovedanie oloagă nu ajunge departe, mai devreme sau mai târziu cade-n drum... Patru picioare țin și spovada, și credința, și inimile noastre...

Asta a fost cu spovedania, dragii mei. Nu mă lungesc mai mult, pentru că tot ce nu am spus eu în acest articol veți găsi, cu siguranță, urmând linkurile de mai-jos.

Despre ce este și cum trebuie făcută spovedania găsiți lămuriri și aici.
Aici ne vorbește părintele Cleopa despre taina Sfintei Spovedanii.
Pași de urmat pentru o spovedanie curată dă Laurențiu Dumitru, pe blogul său.

În fine, AICI găsiți un Îndreptar de spovedanie, care enumeră păcatele, le spune pe nume, cu subiect și predicat. Știu, multe sunt, dar pe toate le facem...