treptele rugăciunii

Avem nevoie de catehism ortodox

2010-04-25T18:36:00.007+03:00

Trec peste faptul că nu prea se știe, la noi, ce este acela "catehism"... Nu insist și nu mă mai întreb nici măcar retoric de ce nu se știe, ca să nu cădem pe panta aridă a vreunei teorii conspirative. Prefer o viziune practică. Oricum, nu de cuvinte trebuie să ne agățăm, ci de seva lor, de învățătura ce ne vine din litera și, mai ales, din spiritul lor.

Cert e că, fără o învățătură temeinică despre credința ortodoxă, e greu să te ții ancorat în ortodoxie. Ca să respecți și să împlinești cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să cunoști cuvântul, iar ca să-l cunoști, trebuie să te apleci asupra lui. Îți trebuie curiozitate, dragoste, chemare, timp, răbdare și îndrumări bune ca să înțelegi esențialul. Iar esențialul înseamnă totul. În ortodoxie nu există detalii nesemnificative și nici jumătăți de măsură.

Câte un popas făcut în dulce tihnă pe site-urile următoare va aduce multe lămuriri celor ce le caută. Spor la explorări, dragii mei!

Avem așa:

aici - de pe catehism.ortodoxiatinerilor.ro
aici - de pe credo.ro

aici - de pe patriarhia.ro

aici - de pe sfaturiortodoxe.ro

Dacă aveți și alte sugestii, sunteți invitații mei să le adăugați aici! În mod sigur vor folosi cuiva... Eu adaug, anticipat, mulțumiri :)

sursa foto: librariasophia.ro

Lumină și umbre

2010-04-07T17:30:00.007+03:00

Da. A-nviat Iisus de-un ceas,

E-aici, în haina-i de Lumină.

Stă drept, lângă iconostas,

Într-o biserică străină -

Pereții-s noi, se-aude cânt

Și sunt atâtea flori pe masă,

Doar credincioșii nu mai sunt,

S-au dus degrabă către casă.

Cu candele aprinse-n mâini

Și pasul arcuindu-și bine,

Să guste ouă, miel și pâini

S-au dus... și vinul să-l închine.

Doar preotul și-un biet nebun

Îi dau cu slujba mai departe,

Fără să știe că Iisus

Stă cu ei doi, mai într-o parte.

E trist, că oastea Lui n-a stat

Lumina-n suflet să-I primească,

Din slujba Învierii luând

Cât doar în candele să crească.

Doar două suflete să stea

Cu El, în noaptea de-Înviere?

Doar două, doar atâta, da,

Dar cu credință și putere.

Căci doi nebuni întru Hristos,

Cu rugăciunea lor aprinsă,

Zidesc credinței zidul gros

Și țin făclia ei nestinsă.

Și cu Lumină îi scăldă

Pe preot și pe biet-nebunul,

Cu har îi binecuvântă

Și Duh înalt de la PreaBunul...

sursa foto: white-wolf.ro

Paradoxalul "Paște fericit"

2010-04-06T20:33:00.018+03:00

Paradoxul e lesne de identificat: deși urările curg din toate părțile, nu toate "părțile" se urnesc din fotoliul preferat, ca să meargă până la biserică, în noaptea de Înviere! Și sunt multe "părțile" astea, credeți-mă - am auzit mulți oameni în toată firea, mult prea mulți, care nefiind imobilizați la pat de vreo boală, nu catadicsesc să meargă măcar o dată în an, de Paște, la biserică, dar sunt campioni la dat apeluri festive și SMS-uri cu "Paște fericit, amestecat cu iepurași poznași, cu Lumină în suflete, bucurie divină și binecuvântări" pe bandă rulantă. Care "bucurie divină", omule? Aia din fotoliul matale, de pe balcon sau de unde? Aia e bucurie lumească, bre, nu divină, nici nu trebuie să fii ortodox ca s-o ai...

"Unde mergeți să luați Lumină, la ce biserică?" întreb eu. Și iată și răspunsul:

"Păi nu ne ducem, că e aglomerat - oricum, credința și Lumina sunt în sufletul omului".

Hmm... adevărat, în suflet sunt, că doar nu le ținem în rinichi sau în apendice, dar Învierea e suprema noastră sărbătoare, e înălțătoare și prin faptul că ne strângem atât de mulți, într-un suflet, în sânul bisericilor și mănăstirilor, ca să primim Lumina vieții veșnice. Ce-ar fi dacă am sta cu toții acasă în noaptea asta, cu mesele pline, cu telecomenzile aproape și cu mesageriile doldora de mesaje pascale? Ce sărbătoare ar mai fi și asta? Ce-ar zice Iisus, din Ceruri?
Dumneata, cel care citești rândurile acestea, iartă-mă de-ți pare prea direct îndemnul, dar e făcut din suflet: dacă ești ortodox și ai crezut, orbit fiind, că Învierea se "cinstește" pe fotoliu, acasă, și că Lumina trebuie să ți-o aducă vecinii, că dumitale ți-e lene s-o iei, cugetă mai adânc și du-te la Biserică, macar începând cu Paștele viitor. Vei vedea singur de ce bucurie mare te-ai privat singur până acum... Sufletul are nevoie de asemenea hrană, că altfel se înstrăinează, sărmanul!

Ar mai fi un paradox: mulți cred că "a lua Lumină" înseamnă doar să-ți apinzi candela, la biserică, la miezul nopții, după care să întorci spatele slujbei și să dai fuga acasă, la mese-ntinse. Hmm... nu fac pe mironosița și mărturisesc că și eu am făcut la fel ani și ani, pentru că eu credeam că fac bine ce fac, dar am înțeles, de o vreme, că Lumina nu e doar cea materializată în lumânare, ci e cuprinsă și în însăși-slujba de Înviere. Un popas mai lung în Biserică, în noaptea cea mai mare a ortodoxiei, e și el parte importantă din drumul nostru către Dumnezeu. Doar El ne numără pașii, și nu absențele, nu? La biserica la care am fost anul acesta, preotul a dat, după citirea Pastoralei, o povață tare înțeleaptă: "mai stați cu Iisus și după ce ați luat Lumină și Paște, rămâneți și la slujbă, iubiți credincioși! Nu transformați Duminica Învierii într-o duminică obișnuită, cu grătare, muzică și băutură, că asta nu e înduhovnicire, ci cădere! Un Paște cu adevărat fericit își numără fericirile în binecuvântări, nu în bine-mâncări. Cinstim și stomacul, dar după ce l-am cinstit pe Iisus și sufletul nostru, care e mai presus ca trupul!"

Îmi venea să-l aplaud... înțelegeți prea-bine de ce...

Am pus ecoul spuselor preotului în câteva versuri - le găsiți aici.
Hristos a înviat!

Cum se face spovedania

2010-03-31T16:50:00.011+03:00

Am mai scris și aici despre spovedanie, dar văd că mulți dintre umblătorii pe treptele rugăciunii tot caută o abordare mai aplicată, mai detaliată, așa că, iată, fac o încercare în a v-o oferi, fără a avea însă iluzia că vom epuiza subiectul, care este uriaș, dragii mei! Tocmai de aceea o să pun și câteva linkuri, trimiteri către alte site-uri și articole, ca să avem o lămurire cît mai rotundă.

Pentru ușurința parcurgerii, împart pe secvențe demersul spovedaniei, cuprinzând ce-i premerge, ce-l încurcă (pericole), ce-l ajută (remedii) și ce-l compune, propriu-zis. O să scriu textul la persoana I, în linii mari, pentru ca fiecare să și-l asume mai lesne... poate și asta o să ajute.

I. Hotărârea.
Spovedania nefiind lucru simplu și nici la îndemână, hotărârea din inima mea trebuie să fie puternică, pentru că doar ea mă va duce în fața duhovnicului, ea mă va împinge spre mărturisire. De unde vine hotărârea? În mod cert, nu din senin, ci dintr-o căutare de Hristos, dintr-o nevoie de înălțare sufletească, din dorința de a sta în curtea, în pridvorul lui Hristos, și nu pe la garduri, în afara rânduielii ortodoxe.
Prima opreliște. Lipsa unui duhovnic poate fi o mare piedică. Întrebarea "unde să-l găsesc?" poate fi un uriaș hop, peste care am simțit pe pielea mea cât poate fi de greu să treci. Nu știi încotro s-o apuci, simți că recomandările făcute de alții nu te ajută și realizezi că timpul se scurge în defavoarea ta, pentru că uite-acuși vine Paștele și tot nespovedit te află.
Remediul meu a fost să nu dezarmez, să caut în continuare. În ziua (era în Joia Mare) în care mi-am spus, cu hotărâre, "Azi o să-mi găsesc duhovnic, fie ce-ar fi!", așa a fost, dragii mei. L-am găsit. Am intrat în mănăstirea în care mi-a spus inima mea să intru, am întrebat în stânga și-n dreapta, am ales, dintre recomandările primite, cum mi-a dat sufletul ghes, iar apoi am mers în fața duhovnicului, spunându-i ce vreau și stabilind împreună să mă spovedesc a doua zi.
A doua opreliște. Orbirea îndelungă sau orbirea de moment - clipa de rătăcire în care apar gânduri de genul "da' ce mari păcate am eu? las' că alții le au și mai mari și uite că nu mor din asta", sau "și cu spovedania ce-o să fac? oricum sunt păcătos" ori " ce nevoie am de popă? de ce să știe el toate ale mele? mai bine îi mărturisesc direct lui Dumnezeu, când o să mă rog, că tot aia e" etc.
Remediul orbirii stă în însăși iubirea de Iisus Hristos. Cum să-i simți pe deplin Învierea într-o inimă în care și-a zidit lăcaș păcatul? Neprihănirea, Adevărul, Lumina caută inimi curate pentru a se sălășlui în ele, iar o inimă curată numai spovedania o clădește, numai iertarea cerută Tatălui, în biserică, prin intermediul duhovnicului, care e un mijlocitor. Așa e rânduit în ortodoxie, și nu altfel.

II. Introspecția
Spovedania se face după o profundă cercetare de sine. Trebuie să stau eu de vorbă cu mine, fără grabă și fără ascunzișuri, despre relele care umblă slobode prin trupul, mintea și sufletul meu. Ca și cum aș fi un căutător... nu de comori, ci de poveri - poverile care-mi stau pe suflet: pot fi gânduri rele, negre sau doar aiurea, pot fi gânduri de mândrie, pot fi vorbe grele spuse altora sau despre alții, pot fi faptele mele greșite, pot fi chiar faptele bune pe care puteam să le fac, dar nu le-am făcut...
Primul pericol. În acest punct al introspecției intervine auto-protecția: îmi găsesc justificări pentru greșelile mele, la modul că, vezi Doamne, alții m-au împins, că din cauza lor m-am comportat în cutare fel sau că împrejurările au fost de așa natură, încât nu aveam altă cale decât vorba rea, gândul păcătos și fapta proastă.
Remediul e la îndemâna mea, stă în demolarea auto-protecției, în alungarea ispitei care vrea să mă aducă să cred că sunt mai bună și mai curată decât sunt de fapt și să mă țină departe de spovedanie, eventual. Dumnezeu trebuie să mă vadă bună și să mă ierte, nu eu însămi, că eu pot greși, mă pot înșela, însă El nu greșește și nici nu se înșală.
Al doilea pericol. Primejdia să nu-mi aduc aminte sau să nu discern corect între bine și rău pândește clipă de clipă. Diavolul ascunde răul, când simte că omul s-a hotărât să-și primenească sufletul. Cât despre partea cu discernământul, trebuie să fiu cu ochii-n patru, pentru că fapte bune, la prima vedere, pot avea miez rău, miez de mândrie - iar aici cântarul meu trebuie să fie foarte fin și să nu mă las înșelată.
Remediul, leacul meu începe din rugăciunea către Dumnezeu - să-mi arate, să-mi descopere El pașii greșiți și păcatele; continuă cu o raită prin Evanghelii, unde mai fac o scotocire prin cuvintele lui Iisus și meditez la îndemnuri și la pilde. Nu mă zgârcesc la timp, stau și caut cât am nevoie, până simt că mi s-au limpezit gândurile!
Al treilea pericol. Neținerea postului e o piedică serioasă în calea spovedaniei, pentru că doar știm bine că nu ne putem spovedi oricum, ci doar dacă am și postit (exceptând cazurile de boală, de imobilizare sau de primejdie de moarte).
Remediul stă în mai puțină asprime față de sine, în acceptarea slăbiciunii omenești, a neputinței de a ține un post întreg, jumătate de post sau o săptămână de post. După ce îngerii au muncit atâta ca să aducă un suflet rătăcit pe scaunul spovedaniei, Dumnezeu va rândui, poate, ca și duhovnicul să fie atât de blând și de înțelegător încât să-l primească la spovedanie și pe păcătosul care n-a postit decât o zi sau două. Că doar Dumnezeu toate ni le iartă, dacă le mărturisim cu căință, așa că și neținerea postului poate fi spovedită ca un păcat, cu strângere de inimă, iar iertarea poate veni și pentru el, cum vine și pentru restul de păcate.

III. Spovedania. Ziua cea mare.
Sunt atâtea emoții în ceasurile premergătoare... poate că unii dintre voi le cunoașteți, poate că pe alții abia acum îi așteaptă. Gândul că mergi în fața lui Dumnezeu cu coșnița plină de păcate e copleșitor, te tulbură puternic, dar te și ține drept ca lumânarea, pentru că știi că vei pleca de la spovedanie cu o inimă nouă, mai curată și mai vie.

Așa cum înaintea examenelor importante aveam senzația că am uitat totul, la fel și în ziua mărturisirii, am avut dese momente în care parcă mi se ștergeau păcatele de pe lista întocmită în gând. Să nu râdeți, dar poate fi de mare ajutor o listă scrisă de mână, care să cuprindă măcar câteva-cuvinte cheie din tot ce are omul de spus duhovnicului. Eu nu mă jenez prea tare, fiindcă mă gândesc că e mai rău să omit ceva decât să-mi arunc privirea pe o biată hârtiuță.

Mărturisirea nu e ușoară, se pot ivi poticneli, pentru că un duhovnic priceput nu te întreabă, ci te lasă pe tine să-i spui, tocmai ca să nu formulezi răspunsuri facile cu Da sau Nu, ci să te străduiești, să te chinui să spui cu cuvintele tale care-ți sunt păcatele și ispitele. Duhovnicul întreabă doar "mai e ceva ce nu ați spus?" sau "ce vă mai amintiți, ce mai aveți pe suflet?". Spovedania trebuie să semene cu o dizertație, și nu cu un interogatoriu, iar pentru "dizertație" e necesar un plan, o organizare, pentru că sunt mulți creștini la coadă la spovedit, iar părintele, oricât ar fi de răbdător, nu are toată ziua la dispoziție.

Rușinea te va îmboldi să nu spui unele lucruri - iar asta nu-i rău, dar nu e nici bine. Nu e rău pentru că, într-adevăr, grija pentru exprimare trebuie să fie majoră, astfel încât duhovnicul să nu fie pus în situația jenantă de a asculta cine știe ce amănunte picante - nu detaliile trebuie expuse, ci păcatul propriu-zis. Pe de altă parte, rușinea la spovedanie nu e bună, pentru că e potrivnică mărturisirii. Ea trebuie depășită, înfrântă, ca să nu omitem cu bună-știință să spunem vreun păcat, chipurile din jenă. Eu m-am gândit așa: jenă și rușine trebuie să am de mâine încolo, ca să nu mai fac aceste păcate, și nu în clipa asta, la spovedanie, ca să nu le mărturisesc și să plec tot cu sufletul împovărat, la fel cum am venit.

Niciodată spovedanie la comun! Nici măcar cu soțul/soția sau cu părinții/copiii. Omul și duhovnicul - atât, altfel nu mai e spovadă adevărată, ci doar o tentativă.

Se folosesc verbe la trecut, și nu la prezent, adică am făcut, obișnuiam să, am vorbit de rău, și nu fac, obișnuiesc să, vorbesc de rău  - asta pentru că momentul spovedaniei trebuie să coincidă cu părăsirea păcatelor, iar părăsirea presupune lăsarea lor în trecut, în urmă, și nu readucerea în prezent.

Mărturisire curată, cu părere sinceră de rău, hotărâre fermă de a părăsi păcatul, nădejde puternică și iubire de oameni și de Dumnezeu - sunt cele patru picioare fără de care spovedania nici nu merge, nici nu stă dreaptă. O spovedanie oloagă nu ajunge departe, mai devreme sau mai târziu cade-n drum... Patru picioare țin și spovada, și credința, și inimile noastre...

Asta a fost cu spovedania, dragii mei. Nu mă lungesc mai mult, pentru că tot ce nu am spus eu în acest articol veți găsi, cu siguranță, urmând linkurile de mai-jos.

Despre ce este și cum trebuie făcută spovedania găsiți lămuriri și aici.
Aici ne vorbește părintele Cleopa despre taina Sfintei Spovedanii.
Pași de urmat pentru o spovedanie curată dă Laurențiu Dumitru, pe blogul său.

În fine, AICI găsiți un Îndreptar de spovedanie, care enumeră păcatele, le spune pe nume, cu subiect și predicat. Știu, multe sunt, dar pe toate le facem...

Ex nihilo nihil

2010-03-23T16:21:00.005+02:00

Așa cum în pretinsa dragoste cuvintele mari și jurămintele fierbinți dau pe dinafara paharului chiar și când paharul e gol, la fel și în pretinsa credință multe guri se reped să soarbă din pahare deșarte...

Abuzul de: gândire pozitivă, femei puternice și alte găselnițe moderne

2010-03-16T21:34:00.013+02:00

Am căpătat o oareșce aversiune față de expresii precum gândire pozitivă, femeie puternică, spirit caritabil. Fiți răbdători și nu vă încruntați la mine din prima, rogu-vă! Mă deranjează nu expresiile în sine, ar fi o copilărie, ci asumarea lor, pe nemestecate, de către te miri cine, dar și emfaza cu care sunt rostite, ca și cum ar face, instantaneu, dovada profunzimii și superiorității umane a celui ce le rostește. Mă intrigă faptul că s-au transformat în țeluri către care oamenii de varii condiții înțeleg să tindă, ca și cum ar viza o evoluție înaltă și elitistă, mă intrigă și că li s-au dat valențe de etichete, numai bune de lipit pe ici, pe colo - mai pe fruntea unuia, mai pe spatele altuia, fără prea multe calcule prealabile. Sunt deja șabloane de exprimare pentru mulți - golite de sens și văduvite de context, aruncate la grămadă, ca niște cuvinte rugbiste.

Până acum câțiva ani nici nu figurau în vocabularul nostru curent, iar astăzi nu mai miști un pas fără să te izbești de ele, fie că faci un drum scurt până la piață sau un popas mai lung pe băncile Universității! A fost suficient să fie rostite, repetitiv, la TV, o bună bucată de vreme, pentru ca mai toată lumea să le preia pe dată, fără un minim efort de deslușire a sensului, de cele mai multe ori. Blogul ăsta e unul ortodox, am spus-o din capul locului, așa că îmi permit să ridic câteva întrebări retorice, în lumina clară și rotundă a ortodoxiei.

Se întâlnește undeva această mult-trâmbițată gândire pozitivă cu judecata dreaptă, cu dreapta-măsură a lucrurilor, cu rațiunea și simțirea creștină pe care Biblia noastră ne îndeamnă să le căutăm, să le practicăm și să le desăvârșim? Oare nu cumva sub mantia largă a gândirii pozitive s-o ascunde păcatul (asumat, și el, tot cu detașare, ca nu cumva să ne tulburăm pozitivismul)? Ne-o apropia de mântuire sau de pierzanie gândirea pozitivă?

Oare nu o fi cam departe de portretele biblice această femeie puternică, adulată pe toate altarele mass-media? Să fi existat prin Evanghelii puzderie de femei carieriste, tăioase în replici, poleite, grabnic-operate estetic și agresive și să-mi fi scăpat mie atât de grosolan acest aspect? Și totuși, insist... așa să arate oastea lui Hristos, sulemenită și ostentativă?

Oare spiritul caritabil o fi fratele milosteniei, al milei creștine sau o fi rudă, mai degrabă, cu fariseismul, cu a face paradă, în fața lumii, cu cît de buni și de miloși suntem? Să se fi înșelat atât de grav Iisus, când ne-a învățat să facem în ascuns milostenia, așa încât "să nu știe stânga ce face dreapta" și să ne vadă doar Tatăl, nu și oamenii?

Mă opresc aici... cine are ochi de văzut va vedea rândurile de mai-sus în lumina potrivită, am toată încrederea!

sursa foto: 1000diamonds.files.wordpress.com

Poveștile din poiana nucilor

2010-03-11T10:17:00.005+02:00

sub nuci nu crește iarbă...

sub nuci încolțesc întrebări

și se plămădesc răspunsuri

sub nuci se naște umbra -

dar asta doar pentru că

lumina se strânge-n frunze...

- Învață-ne ce-i înțelepciunea, bade - se rugară tinerii, adunați în poiana nucilor, în jurul bătrânului cel bun.

- Apăi, dragii moșului, n-am eu ce vă zice... ce-i înțelepciunea numai Dumnezeu-Unul vă poate învăța... Căutați Împărăția cerurilor și veți lua urma înțelepciunii, căci ea nu vine din orișice gând, ci din gândul către Dumnezeu...

- Atunci... zi-ne povestea bunătății, moșule!

- Eheei, dragii mei, v-aș spune-o mintenaș, da' mi-e să nu vă mânii sufletele - ele așteaptă în fiece clipă să vă spună astă poveste... întrebați-vă inimile, căci nu seamănă poveștile bunătății oamenilor, cum nu seamănă nici oamenii între ei...

- Bătrâne, deslușește-ne taina vieții și-a morții - se auziră câteva glasuri.

- Greu lucru îmi cereți, dragii moșului... și prea tineri îmi păreți ca s-o pătrundeți... taina vieții stă-n moarte și taina morții stă-n viața veșnică, iar toate tainele în mâinile lui Dumnezeu stau...

- Dar bucuria, bade, bucuria cum o găsim?

- Bucuria-și face casa pe un prag cu lumină, copiii mei... Unde-ți vedea un prag scăldat de soare, să v-așezați pe el și veți simți bucuria și liniștea...

Despre post - la modul mai profund

2010-03-04T15:43:00.007+02:00

Subiect delicat astăzi: chiar ținem post sau ținem un fel de regim alimentar ori un soi de cură de slăbire, mâncând vegetarian?

Se tot bate monedă pe "post": dacă îl ții, cum îl ții, ce rețete de post mai faci, etc. - pe scurt, toată lumea vorbește despre mâncare, eventual pomenește, mai în șoaptă, și despre sex și... cam atât. Dacă viziunea n-ar fi atât de reducționistă, n-ar fi mare bai! Problema e, însă, că se reduce postul doar la ce punem în farfurie și la povești de alcov, ceea ce ne aruncă în brațele superficialității, dragii mei!

Dumnezeu se uită mai atent la sufletul nostru decât la stomac... dacă s-ar uita la stomac, toți vegetarienii ar fi aproape neprihăniți, ar fi sfinți, că doar ei postesc tot timpul! Lucrurile sunt mult mai nuanțate și, cum nu suntem copii, ci oameni în toată firea, trebuie să înțelegem și spiritul postului, nu doar "litera" lui...

Ascultați cu mare atenție ce zice Părintele Arsenie Papacioc despre toate acestea - el nu ne dă repere mondene și deformate, ci repere corecte, curat-ortodoxe, despre adevărata postire.

Adaug și câteva sfaturi practice, teribil de utile, pe care le-am găsit într-o predică de-a Parintelui Cleopa.

"Postul de mâncare de dulce şi chiar de vin este rânduit de Biserică pentru toţi, dar după putere (…) Iar dacă cineva este bolnav, bătrân sau neputincios să asculte de duhovnicul lui şi să postească după cum poate.

Să ştiţi şi aceasta, că postul este de două feluri. Post trupesc, adică înfrînare de la mâncare pe un timp limitat, cu scopul de a ne ruga mai curat lui Dumnezeu şi de a ne stăpâni firea. Al doilea este postul sufletesc, adică înfrânarea limbii, a ochilor, a auzului de la cele rele; a mâinilor să nu lucreze vreun păcat şi, mai ales, pofte şi tot felul de răutăţi care ies din inimă şi înfrânarea voinţei - ca să nu accepte săvîrşirea veunui păcat.

Iar dacă cineva este bolnav să se înfrâneze de la mâncare după putere, dar să postească de mânie, de tutun, de beţie, de ceartă, de înjurături, de glume, de somn mult, de gânduri şi imaginaţii necurate, de cărţi rele, de păcate urîte trupeşti și sufletești, de furt, de minciună, de judecăți prin tribunale, de vrăjitorie, de avorturi, de divorț, de dezbinari între rude și de tot pacatul. Că mai mare este postul sufletesc de gânduri şi de faptele rele, decât postul trupesc de mâncare. Cine se înfrânează de la toate aceste răutăţi se va putea cu uşurinţă înfrâna şi de la mâncare şi băutură.

Pentru a avea folos de post si pentru a-l trece cu uşurinţă, trebuie să-l unim cu încă două fapte bune: cu sfânta rugăciune şi cu milostenia.

Fără iertare nu putem începe postul, nu ne putem ruga şi osteneala ne este fără folos."

Găsiți și aici câteva lămuriri (mai ales în josul paginii).

Știu, Internetul e plin de sfaturi, care mai de care mai avizate și mai la obiect, rafturile librăriilor gem de cărți pe aceași temă, între prieteni sau chiar la birou se tot discută despre post și rețete... multă-i vorbirea, cam palidă simțirea... Nu-i treaba noastră să oprim gura târgului și nici nu trebuie să ne prefacem surzi, ci doar să cercetăm totul și să oprim numai ce e bun și de folos, să alegem singuri varianta care ni se pare cea mai credibilă, cea mai completă, după cum ne luminează Dumnezeu pe fiecare!

A, era să uit un lucru important: dacă ținem post, trebuie să-l ținem în secret, dragii mei, nu să spunem în toate părțile ce facem și cum facem, că nu oamenii trebuie să știe de strădania noastră, ci numai Dumnezeu, căci el ne va mântui, și nu lumea de pe stradă...

Semper idem

2010-03-01T15:22:00.018+02:00

E minunea cu dată fixă, e minunea inversă,

Nu se scoboară din cer pe pământ,

ci iese din adâncuri,

urcând spre soare!

E miracolul tangibil, e miracolul viu și clar,

Nu se ascunde în colț de biserici,

ci respiră lumina,

pândindu-ți pasul!

E sufletul verde din muguri și frunze,
Nu crede în vaiet și moarte,
ci doar în Înviere,
renăscând veșnic!

E glasul crud din ierburi și ramuri,
Nu tace, nu se frânge, nu țipă,
ci râde verde,
țintind albastrul!

Leacul din farfurie

2010-02-18T12:33:00.005+02:00

Să zicem că tocmai faci ceva de mâncare... să zicem că i-ai adăugat toate ingredientele și că are deja un gust grozav. E perfect.

Să zicem că ai uitat, totuși, ce era mai imporant: să-i faci cruce și să spui o rugăciune scurtă, cum ar fi "Binecuvântează, Doamne, hrana mea și a celor dragi mie".

Să zicem că, dacă ai timp și bunăvoință, poți spune chiar Tatăl nostru - dar nu formal, ca pentru cratiță, ci cu simțire, ca pentru suflet.

Să vezi acum cât e de bună... să vezi acum cât de bine o să-ți pice mâncarea, mai ales dacă ai vreo suferință, fie ea mai ușoară sau mai grea. Ai un leac în farfurie, acum, nu o simplă mâncare! Doar nu degeaba or fi inventat străbunii noștri expresia "mi-a mers la casa sufletului", nu? Să vezi cât de bine o să-ți facă, încearcă doar!

Citiți aici un articol excelent, publicat în ziarul Lumina - completează la fix ce spuneam mai-sus.

Poftă bună, dragii mei!

Despre tristețe

2010-02-09T17:27:00.006+02:00

Nici nu știu oamenii
cât sunt de frumoși când sunt triști -
Eu îi văd frumoși, icoane vii...
V-ați întrebat vreodată
de ce nu râd icoanele?
Și lungi supine par să le străbată mîinile...
Un om
care știe să-și stoarcă tristețile,
mult adevăr culege.

Atâta profunzime
stă în frământarea unui suflet.
Atâta sens
se leagănă în zbaterea unui gând,
în lunecarea unei lacrimi.
Atâta lumină
așteaptă doar un semn de întrebare,
o mirare a inimii,
ca să se nască în noi.
Tristețea e o punte către Dumnezeu.
Cînd îngenunchem cu sufletul,
iute ne-nălțăm,
ne poartă îngerii pe aripi.
În tristețe se dospește îndumnezeirea,
În bucurie mâncăm pâinea cerească.
Aștept surâsul,
dar nu-mi gonesc suspinul,
ci doar mi-l îndrept către Dumnezeu.

seva credinței

2010-02-05T23:59:00.002+02:00

A vorbi unui ateu despre Iisus Hristos este ca și cum ai vorbi unui cîmp uscat despre clorofilă.

Preot "cu har", preot "fără har"?

2010-02-02T17:47:00.016+02:00

Oamenii simt nevoia să facă astfel de precizări, cînd vine vorba de preoți: dacă au sau nu har. Un fel de bilă albă/bilă neagră - care se acordă după felurite criterii. Problema devine și mai spinoasă cînd atingem delicatul subiect al spovedaniei: mai nimeni n-ar vrea în ruptul capului să meargă să se mărturisească unui preot "fără har"!

Nu e mare filosofie în a constata că numai cei "cu har" sînt recomandați din gură-n gură și lăudați, iar cei "fără har" sînt puși la colț, fiind arătați cu degetul pentru te miri ce: că sînt urîcioși, ca sînt slabi predicatori, ca sînt atinși de tot soiul de vicii, ori pentru că sînt autorii unor fapte pe care comunitatea le condamnă.

Este o discuție întreagă pe acest subiect, dusă pe un ton aprins și contrariat, de cele mai multe ori; este o judecată lumească, iar preoții, vor-nu vor, sînt trecuți prin ciur și prin dîrmon din cauza ei. Nu pe acest fir vreau însă să mergem, pentru că am bate pasul pe loc. Vă propun altă perspectivă, una în care să vă puteți încrede, pentru că îi aparține Părintelui Cleopa. Am citit acum cîțiva ani vorbele sale și mi-au plăcut mult, m-au ajutat. Iată-le:

În anul 1954, am fost invitat la București la un profesor universitar, Alexandru Mironescu, să vorbesc într-o sală, unde erau peste 50 de persoane, numai miniștri, generali, colonei, profesori, doctori, ingineri , farmaciști, numai oameni din clasa de sus. Era și părintele Daniil Tudor. El a aranjat ca să predic, împreună cu părintele Benedict Ghius și cu parintele Petroniu Tănase.

Dupa ce-am intrat acolo, întîlnirea religioasă a început, așa cum se cuvenea, cu rugăciune. La un moment dat, se ridică o doamnă și spune:

- Prea Cuvioase părinte, eu nu-i pot pune în același cîntar pe toți preoții!

- Dar cine ești dumneata de cîntărești preoții? Ai stat pe scaunul lui Hristos?

- Dar... Prea Cuvioase, părintele cutare-i sfînt, părintele cutare, care a fost la închisoare, a fost un sfînt, dar ceilalți preoți care nu poartă uniforma, care se bărbieresc, care fumează, eu nu-i pot pune în același cîntar!

- Dar cine ți-a dat voie să-i pui în același cîntar dumneata și să cîntărești preoții? Că n-ai voie să cîntărești pe nimeni, că zice așa Scriptura: Nu judecați, și nu veți fi judecați(Matei 7, 1). Eu pe nimeni n-am voie să judec, pentru că judecătorul nostru este Hristos.

- Vreau să vă spun că eu mi-am pierdut evlavia la unii preoți și eu cred că n-au toți același har!

- Rău ai gîndit! Dumneata trebuie să știi că, dacă ar fi așa cum zici, n-ar mai fi preoți pe fața pămîntului, fiindcă toți greșesc. Dar nu-i așa. Zice Sfîntul Ioan Gură de Aur: " A preotului este numai a deschide gura, și harul lucrează".

De vei vedea preot beat, căzut în șanț, du-te și-i sărută mîna și îndată te-ai umplut de harul lui Dumnezeu! Că nu se amestecă niciodată păcatele lui cu harul lui Dumnezeu, pe care l-a luat la hirotonie, că atunci n-ar mai fi har. Preotul nu lucrează în virtutea sa personală, ci în virtutea harului pe care l-a primit. Dacă n-a fost vrednic, la judecată ia mai mare muncă decît creștinii, că cei tari, tare se vor cerca; căruia i s-a dat mult, mult se va cere; și mai mult va fi bătută sluga aceea care a știut voia, decît cea care n-a știut(Luca 12,48).

Dar acest lucru este al lui Hristos, nu-i al tău. Noi ne plecăm harului lui Dumnezeu, că ai auzit ce a spus Mîntuitorul poporului. El, ca Dumnezeu, îi mustra pe cărturari și pe arhierei, dar poporului nu i-a dat voie să-i mustre. Ai auzit ce-a spus? Pe scaunul lui Moise și al lui Aaron au șezut cărturarii și fariseii, arhiereii și preoții; tot ce vă învață ei să faceți, să faceți, că ei legea lui Dumnezeu învață, dar după faptele lor să nu faceți, că ei zic și nu fac(Matei 23, 2-3).

Evanghelia îți dă voie să faci ce zice preotul, cînd te învață de bine, iar dacă vezi la el ceva că nu-i bun, nu face. Mîntuitorul spune asta. Pentru că el are să dea seama înaintea lui Dumnezeu dacă n-a făcut, și eu am să dau seama înaintea lui Dumnezeu, dacă am auzit un cuvînt bun și nu l-am făcut.

Dar nu le-a dat voie să judece, pentru că harul lui Dumnezeu nu se duce de la preot, numai dacă ai auzit că l-a caterisit. Și cînd este caterisit, încă darul nu se ia. Atunci este ca un soldat care are la dînsul sabie, are pușcă, are pistol, dar n-are voie să le folosească, că i se ia numai administrarea harului, nu harul lui Dumnezeu, numai lucrarea harului. El, în ziua judecății, tot ca preot se va judeca.

Ia să vă dau un exemplu: Pune dumneata într-un castron de marmură un pumn de galbeni de aur și pune și cenușă. Ia o căldare de apă și toarnă peste ei. Ce se întîmplă cu cenușa? S-a amestecat aurul cu apa? A intrat cenușa în aur? N-a intrat. Aurul este altă fire și cenușa alta.

După cum nu se amestecă aurul cu cenușa, așa nu se amestecă la preot păcatele lui cu harul care este dat de la Dumnezeu, măcar de ar fi el cît de păcătos.

Murim sau renaştem? Cînd?

2009-12-22T08:00:00.014+02:00

Am tăcut. Au fost alegeri, a fost nebunie mare, toată ţara a fiert în zeama asta politică fără de cap şi coadă, aşa că am simţit că ar fi un pic "pe lîngă" subiectele din gama spirituală - şi n-am mai scris aici...

Mă bucur că, deşi au rămas tot tulburi, s-au mai liniştit apele.

Mă bucur că a venit zăpada, cu albul şi strălucirea ei, să taie praful care domneşte peste ţară, la propriu şi la figurat.

Mă bucur că încă mai am tentaţia şi bucuria scrisului, deşi ştiu prea bine că avem probleme grave, lacune adînci, care nu se pot rezolva doar "din condei".

I-am auzit pe mulţi invocîndu-l pe... Iisus Hristos în perioada asta. O trimitere hiperbolică, poate. Spuneau ceva de genul că şi de-ar veni El mîine în România, tot n-ar mai scoate-o la capăt, la cît de mult a decăzut naţia ca spirit, asta însemnînd abdicarea de la valori, meschinăria crezurilor, raportările materialiste care domină gîndirea maselor, prăbuşirea educaţiei, sănătăţii, economiei şi, ca efect, perspectivele sumbre care se profilează într-un orizont apropiat.

E discutabil dacă trimiterea e exagerată sau nu, însă nu asta vreau eu să discutăm, ci altceva: dacă există printre noi oameni care să mai creadă cu tărie în reactivarea spiritului acestui popor. Cu ce argumente, pe ce căi şi în cît timp văd fezabilă o astfel de renaştere.

Azi e 22 decembrie. Au trecut 20 de ani. 20 de ani de la ceea ce trebuia să fie şansa Învierii noastre.

Uitaţi-vă atent în jurul vostru. Spuneţi-mi ce credeţi voi, dragii mei: ieşim din mocirlă sau ne afundăm mai tare? Murim sau renaştem?

Eu nu mă vaccinez. Tu ce faci?

2009-11-05T19:35:00.002+02:00

Alegerea îţi aparţine. Gîndeşte-te bine.

Despre spovedanie si ne-spovedanie

2009-10-31T13:13:00.010+02:00

O mătuşă de-a mea era tare fericită, mai deunăzi, că s-a împărtăşit.
E bătrînă, trăieşte la ţară şi, neştiind cîte zile i-o mai fi lăsat Dumnezeu, e preocupată să moară "grijită".
"Foarte bine că te-ai dus", i-am zis eu, "dar la spovedanie cum a fost?"
S-a uitat mirată la mine: "Păi cum să fie? Ne-a întrebat pe toate femeile care eram acolo - aţi păcătuit? aţi făcut aia, aia, aia? şi noi am zis "Da, părinte, am făcut". Şi ne-a zis ce se zice, că "dezlegate va sînt păcatele şi ce mai zice popa. Aşa a fost, cum să fie, ca la spovedanie, maică".

Cazul e real, dragii mei. Reală e şi supărarea mea, că n-am reuşit s-o conving că nu aşa se face spovedania. Mi-a dat o replică de mi-a închis gura: "Doar n-oi şti tu mai bine ca popa! Ce, tu eşti popă?" Am încercat să-i explic, dar n-a fost chip să mă-nţeleg cu ea. Ea a rămas încredinţată că preotul din sat face bine ce face, fiindcă de-aia e preot, iar eu am plecat groaznic de abătută, cu gîndul că biata mea mătuşă e, de fapt, nespovedită de-o viaţă-ntreagă.

Ştiu că nu e un caz particular. Spovedania "la comun", "de suprafaţă", "de faţadă", se practică, din păcate, în multe biserici. Fără să se ţină post înainte nici măcar o zi, fără păreri de rău sincere - doar pe vorbe spuse aşa, că trebuie. Nu e vina oamenilor, e vina acelor preoţi, că ei au învăţat, doar, la Seminarul Teologic şi apoi la facultate, cum se face spovedania. Nu insist aici, că nu e cazul să mai răsucesc şi eu cuţitul în rană.

Mai bine vă pun cîteva materiale lămuritoare. Poate e cineva care nu ştie, dar vrea să afle ce înseamnă "spovedanie curată".
1. Găsiţi aici (apăsaţi) sfaturi practice foarte bune.
2. Urmăriţi un filmuleţ cu Părintele Arsenie Papacioc vorbind despre spovedanie, canoane şi greşelile aferente.

Nu mi-o luaţi în nume de rău, dragii mei, îndrăznesc să vă dau un sfat: lăsaţi ruşinea, lăsaţi îndoieleile şi mergeţi la spovedanie, mergeţi cît mai grabnic. Rugaţi-vă la Dumnezeu să vă îndrume paşii către un duhovnic cu care să puteţi vorbi deschis despre viaţa voastră. Nu e pus acolo să vă judece, ci doar să vă ajute. De fapt, nu cu el vorbiţi, ci cu Dumnezeu. Lui îi spuneţi. Tatălui. Nu vă înşelaţi singuri, oameni buni: cine nu e spovedit, cine nu tînjeşte după Sfîntă Împărtăşanie, după a-l primi pe Hristos în inima sa, prin Sfînta Împărtăşanie, încă n-a făcut pasul cel mare către Dumnezeu. Mai ales dacă sînteţi încercaţi, dacă aveţi probleme, supărări, boli, nedreptăţi, mergeţi şi vă spovediţi, curăţaţi-vă sufletul şi înnoiţi-vă viaţa. Veţi vedea ce binecuvîntaţi o să vă simţiţi, din acea clipă.

Doamne-ajută!

Vremurile de pe urmă

2009-10-30T18:00:00.026+02:00

L-am lăsat pe ciobănaşul meu pe treptele rugăciunii, dragii mei cititori, să mai zăbovească o vreme acolo, să se desăvîrşească, să prindă aripi. Poate că i-o fi mai lin zborul către cer de pe înălţimile munţilor, din inima mănăstirii.

Între timp, m-am uitat mai la...şes, în inima din ce în ce mai mică a acestui mare oraş. M-am uitat la mine, m-am uitat la oameni... şi am văzut că ne-au atins negurile, chiar pe cînd fugeam de ele. Aripile răului lovesc fără avertisment, fără întrebări prealabile. Cînd satana pune otravă pe buzele oamenilor, tu mai mori puţin cu fiecare sărut de-al lor. Multă răutate se ascunde sub faldurile iubirii egoiste, dragii mei. Meschinăria pîndeşte de sub drapajele iubirii neîndumnezeite. Oamenii din jur cred că ne-ar ucide doar dacă ne-ar da cu ceva în cap, nu au habar că ne-au şi ucis, cu vorbele lor. Vorbe ce ard ca acidul sulfuric, direct pe inimă. Iau Sfîntă Scriptură şi citesc ce-a zis Iisus Hristos:

"Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu ucizi"; iar cine va ucide, vrednic va fi de osîndă. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mînie pe fratele său vrednic va fi de osîndă.; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului" (Matei 5:21,22)

În alt loc zice aşa:

"Nu înţelegeţi, oare, că tot ce intră în om, din afară, nu poate să-l spurce? Că nu intră în inima lui, ci în pântece, şi iese afară, pe calea sa, bucatele fiind toate curate. Dar zicea că ceea ce iese din om, aceea spurcă pe om.

Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, Adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pe om." (Marcu 7:18-23)

Puterea vorbei, oameni buni, puterea cuvintelor pe care le spunem, da, despre asta e vorba... E atît de mare puterea asta pentru că ne exprimă gîndurile, iar gîndurile ne exprimă nu doar mintea, ci şi inima. O vorbă spusă de un om îl poate ucide pe un altul. N-o zic eu, a spus-o Hristos. Îi poate zdruncina un vis, o speranţă, îi poate aduce îndoieli şi zbucium în suflet. Îl poate macina, slăbi şi înrăi. Luptele clasice, cu arme, au apus, dragii mei; acum avem războaie mai crîncene, absurde, pentru că vorbele noastre s-au transformat în arme. În secolul comunicării, le avem cu noi în fiecare secundă. Doar deschidem gura şi ucidem. Fără habar, fără milă, fără urmă de mustrare, pentru că vorbele nu lasă răni însîngerate la vedere, ci le săpa mult mai adînc şi mai dureros.

S-a spus că în vremurile de pe urmă se va înmulţi răutatea oamenilor, că iubirea dintre ei va dispărea aproape cu totul, că-şi vor uita sufletele şi-şi vor îngriji doar trupurile. Eu văd acele vremuri. Le trăiesc. Voi nu? Eu le trăiesc şi mă rog, cît pot de fierbinte, să nu mă pierd, sa-mi dea Dumnezeu puterea de a îndura, să nu mă las zdrobită de aripile răului, să nu mă amestec printre seminţele care cad lîngă drum, pe loc pietros sau între spini...

Încerc să nu mai aud

bătăile din ce în ce mai stinse

ale inimii din ce în ce mai mici

a marelui oraş.

Omul de pe treptele rugăciunii (partea a treia)

2009-10-17T14:04:00.013+03:00

-vezi aici prima parte, iar aici partea a doua-

Pe-un pat de lemn o rază se-odihnea

Prelinsă pe-o fereastră cît o roată.

În colţ, o masă mică tresărea

Cînd apăsai pe duşumeaua lată.

De pe un scaun cu spătar înalt

Luă o icoană tulbure, de veche,

Şi, dîndu-i praful, se-aşeză pe pat,

Cuprins de-o duioşie nepereche.

Vedea în urmă satul său tihnit

Şi stîna o vedea, pitită-n munte,

Vedea chilia-n care,-abia venit,

Simţea noian de mîngîieri pe frunte.

Părea că o lumină-l cerceta,

Lasîndu-l să îi simtă adierea,

Ceva divin îl binecuvînta,

Unindu-i mintea, inima şi vrerea.

Şi se rugă aşa cum niciodat'

Nu cunoscuse-n viaţă rugăciunea:

Şi înălţat, dar şi îngenuncheat -
Simţea în suflet cum lucra minunea.

Nici nu ştia cît o fi stat aşa -

Un ceas, o clipă, cîteva secunde?...

Dar îi bătu la uşă cineva

Şi, rătutit, se duse a răspunde.

Dar nu văzu nimic, pe înnoptat -

Doar două mîini ce-i întindeau o pîine.

Iar cineva grăi, tărăgănat:

"Ia, frate, ia şi apă. Vorbim mîine."

VI.

Trecu de-atunci un timp.... Încet-încet,

Ciobanul prinse mersul mănăstirii

Şi-l cunoscură toţi că-i blînd şi drept

Şi că pricepe tainele Psaltirii.

Îl luă pe lîngă dînsul un bătrîn -

Duhovnic priceput, cu vorba-înceată,

Venit de peste Prut, şi-atît de bun,

Că nu certa pe nimeni, niciodată.

Avea o vorba: "Dumnezeu e sus!

Pe tine de te cert, îl cert pe Dînsul!

Eu - ăl mai mic şi păcătos supus,

Pot doar să-ntreb, dar nu am şi răspunsul!"

Toţi oamenii-l priveau ca pe un sfînt,

Că le dădea şi sfat, şi alinare.

Iar ucenicul îi cerea cuvînt

Pentru orice, spre binecuvîntare.

Dar şi bătrînul prinse-a-l preţui,

Fiindcă-i văzuse rîvna-n ascultare.

Şi, văzător cu duhul, prevesti

Că, din cioban, va fi călugăr mare.

Văzîndu-l, în ascuns, cum se ruga,

Ştia că are de la Tatăl darul -

De inima-i de-sine-se-mişca,

Şi, în tot locul, se umplea cu harul.

urmează ultima parte

Omul de pe treptele rugăciunii (partea a doua)

2009-10-16T01:01:00.016+03:00

vezi aici prima parte

III.

Îşi luă pe umăr traista vărgată,

Îşi potrivi căciula, îşi luă bîta,

Îşi mai legă opincile odată

Şi se rugă la Dumnezeu. Atîta.

Iar pasul i se avîntă spre munţi,

Izvoarele mergeau cu el pe cale,

Cununi de nori se învîrteau în nunţi,

Iar brazii îi doineau, în blînde pale.

Şi merse... merse zile, nopţi la rînd,

Făr' de răgaz şi fără de odihnă,

Pîn'ce auzi o toacă răzbatînd

Prin neclinta piscurilor tihnă.

Era-ntr-o vineri şi era-n amiaz'

Cînd se opri în poarta mănăstirii.

Şi-i năvăliră lacrimi pe obraz,

Cutremurat de dorul mîntuirii.

Bătu cu foc, bătu ca un pribeag

Ajuns, sleit, la cea din urmă poartă,

Dar... nimeni nu i se-arătă în prag

Şi se-ndoi... îngenuncheat de soartă.

Se îndoi de toate cîte-au fost:

De vis, de moş, de viaţa sa întreagă,

Dar pricepu în toate şi un rost:

Să bată-n poartă pînă-o să-nţeleagă.

Simţi o moarte-n trup, dar foc în minte

Cînd cu putere prinse-a se ruga,

Căci gura sa nu mai rostea cuvinte,

Ci mintea sa la Dumnezeu striga.

Şi înţelese-n ziua cea de-a treia,

Cînd auzi zăvoarele că-s trase

Şi-un om cu chip de sfînt ieşi, cu cheia,

Spunînd ca Stareţul îl încercase...

IV.

Aşa cum pacea-ntr-un război pătrunde,

Cum în senin se-astîmpăra toţi norii,

O linişte venită de ne'unde

Îi altoi puterea ascultării.

Şi, frămîntîndu-şi cuşma între mîini,

Scrîşnind opincile pe piatra scării,

Umbla smerit pe lîngă sfinţi bătrîni,

Simţind că-i bate ceasul luminării.

Nu cuteză-n biserică-a intra,

Aşa că se-aşeză pe-un ciot de lemn -

Dar cum stătea, stingher, şi se uita,

Văzu că-i face un călugăr semn.

Nici nu ştiu cumva că ar păşi,

Dar fuse lîngă el, ca prin magie -

Şi-atunci, monahul, fără a-i grăi,

Îl duse pe cioban la o chilie.

Era vădit că toţi ştiau de el:

Şi c-a venit, şi-ntreaga pătimire:

Că Stareţul l-a încercat niţel

Pînă ce sa-l primească-n mănăstire.

Aşa că Maicii Sfinte mulţumind,

Că mijlocise pentru dînsul iară,

Deschise uşa şi, sfios păşind,

Pătrunse ca o umbră în cămară.

- va urma -

Fiţi atenţi, foaaarte atenţi, dragii mei cititori! Tot ce vedeţi scris cu italic reprezintă chiar... treptele rugăciunii. Acele trepte. Aşa cum le-a descris Părintele Cleopa(apăsaţi pe cuvintele scrise cu albastru şi citiţi, pe îndelete).

În poem, ciobanul este cel care urcă treptele. Atît cît poate, cît i-a dat Dumnezeu. Dar, trecînd de pe tarîmul poeziei în viaţa de zi cu zi, fiecare dintre noi trebuie să încerce măcar să urce o treaptă în plus sau... prima treaptă, de ce nu? Poemul meu e doar un adjuvant, dacă vreţi. Sper să va fie de folos, cumva.

Cu bine, dragii mei!

Omul de pe treptele rugăciunii (prima parte)

2009-10-15T17:17:00.029+03:00

"Să ştie El de fiecare nor,

De frunze, de oceane şi de fluturi?

Să ştie oasele dacă te dor,

Să ştie cînd ţi-e greu şi cînd te bucuri?"

Aşa se minuna, pe-un mal de rîu,

Un biet cioban, rămas fără de turmă.

Desculţ, sărman, c-un fluieraş la brîu,

Pierduse calea, căuta o urmă.

Simţea că-l cheamă munţii înapoi

Şi se porni prin codri, în neştire,

Ţinînd poteca urmelor de oi,

Rugîndu-se să dea de-o mănăstire.

Avea un vis, de cînd era mai mic:

Cum că un moş venea şi-l lua de mînă,

Tragîndu-l blînd şi nezicînd nimic

Pînă cînd n-ajungeau lîngă o stînă.

Privindu-l drept în ochi, grăia, deodat':

"Copile, asta-i casa ta, de-acuma!

Fii harnic şi fii bun şi învăţat,

Iubeşte cîinii, oamenii şi turma!

Să nu te temi, copile, de vreo fiară.

Să-l chemi, la greu, pe Dumnezeu Prea-Bunul.

Acestea fă-le! Şi-apoi, eu vin iară

Ca să-ţi arăt pe unde-ţi mai e drumul!"

Şi, răsucit agale pe calcîie,

Cu haina-i neagră raspîndind lumină

Şi-un iz dulceag de mir şi de tamîie,

Bătrînul se ducea, ca să mai vină.

II.

Precum se ţese în război urzeala

I se adeverise năzărirea:

La stînă-aflase cum stă socoteala

Cu turma, cîinii şi dumnezeirea.

Şi-l întrebau ciobanii din Psaltire,

Vazîndu-l c-o citeşte ne'ncetat,

Iar el le povestea de mîntuire

Şi de prin Evanghelii ce-a aflat.

Şi cum stătea-ntr-o zi pe-o buturugă,

Se arătă în faţa sa - moşneagul.

Şi raspîndea lumină haină-i lungă,

Şi lucii raze-i împînzeau toiagul.

Tot ca pe vremuri, îi grăi, deodată:

"Ciobane, drept îi drumul tău, de-acuma!

Ia-ţi bîta, fluierul şi viaţă toată,

Să-ţi fiu eu baciul, iară tu fii turma!"

Şi, răsucit agale pe calcîie,

Cu haina-i neagră raspîndind lumină

Şi-un iz dulceag de mir şi de tamîie,

Batrînu-l aştepta pe el, să vină.

- va urma - apasă aici pentru partea a doua

Poemul "Omul de pe treptele rugăciunii" este mai lung, dragi cititori, mult mai lung. Şi, pe măsură ce avansează, se adînceşte şi ca sens, ca simbolistică şi ca mesaj, nu numai ca proporţii. Veţi vedea la timpul potrivit. Am ales varianta de a-l publica în stil foileton ca să nu abuzez de timpul şi de atenţia voastră. Vă promit însă că voi posta şi varianta integrală, imediat ce voi termina prezentarea pe părţi. Sper să vă placă.

Cu bine, dragii mei!

Fii drept, dar blînd!

2009-10-07T01:01:00.009+03:00

O fi dreptatea sfîntă, dar dacă e făcută cu răutate, îşi pierde şi ultimul dram de sfinţenie.

Dreptatea nu e dreaptă dacă nu e blîndă, iar blîndeţea nu e blîndă dacă nu e dreaptă.

Meditaţi la aceste vorbe. Eu cred că de la ele începe dragostea, pe ele se clădeşte iertarea şi în ele germinează sămînţa înţelepciunii.

Pare cel mai simplu lucru să fii drept, dar blînd - însă e cel mai greu. Cînd omul simte că are dreptate, uită de blîndeţe; devine drastic, se agită, se înfierbîntă, vrea să-şi impună părerea şi ridică tonul. Unde să mai încăpă blîndeţea? Între cutele de pe fruntea încruntată, poate? Nici vorbă. Printre vorbele spuse apăsat şi repezit? Nu. Printre fluturări de mîini şi rîsete nervoase? Exclus. Blîndeţea are nevoie de loc larg, ca o împărăteasă, de seninătate şi de mîngîiere în glas - nu de îngustime, încordare şi sfadă.

Cînd simţi că pierzi ori măsura dreptăţii, ori pe cea a blîndeţii, roagă-te aşa:

"Doamne, învăţă-mă, ajută-mă să fiu drept, dar blînd! "

Şi Dumnezeu ne îndrumă - dar nu ni le face cadou. Aşteaptă să vadă strădania noastră, framîntarea şi părerea sinceră de rău cînd greşim - şi atunci ne sprijină, să ne îndreptăm.

Cine vrea să guste dulceaţa Raiului, în Ceruri, să guste întîi amărăciunea dreptăţii blînde şi a blîndeţii drepte aici, pe Pămînt! De ce "amărăciunea"? Pentru că nu-ţi va fi uşor, dragă cititorule, într-o dispută oarecare din viaţă ta. Fiind blînd, despre tine nu se va mai spune "ce bine le zice X! ce tare e! praf i-a facut pe toţi"! ci "parcă erai mai înfipt înainte, prietene! ce-ai păţit? revino-ţi!". Şi te vei simţi înfrînt. Te vei întreba: "la ce bun? pe cine interesează blîndeţea mea? în curînd o să mă calce toată lumea în picioare!". Nu. Dumnezeu te va apăra. Pe El îl interesează. Dacă aştepţi o răsplată, de la Dumnezeu s-o aştepţi, nu de la oameni.

Dumnezeu nu ne vrea zbiri. Nu. Stau dovadă Sfinţii, Evangheliile şi Iisus Hristos. Stă mărturie însăşi viaţa noastră: trăim pentru că Dumnezeu suflă Duhul blîndeţii şi al dreptăţii asupra noastră. Dacă n-ar fi aşa, n-am mai fi. Am sfîrşi într-o clipă. Dumnezeu ne ţine din bunătate, ne ceartă cu blîndeţe şi e drept cu noi din dragoste, tocmai că să nu ne pierdem.

Meditaţi, deci, la vorbele acestea:

"Dreptatea nu e dreaptă dacă nu e blîndă, iar blîndeţea nu e blîndă dacă nu e dreaptă."

Vedeţi şi filmuleţul, poate vă va ajuta să cugetaţi mai bine. Dumnezeu să vă binecuvînteze pe toţi!

Despre lacrimi

2009-04-01T16:25:00.029+03:00

Cu totii plingem. Regi de-am fi, si tot ne-ar curge lacrimi. Poate mai amare decit ale cersetorilor. Avem lacrimi de cind ne nastem si pina cind ne ducem. “Plingi, descarca-te!”, ne spun cei din jur. Si asa facem. Lasam lacrimile sa curga lin sau in suvoaie – le stergem discret, cu un virf de deget, le lasam sa se-nnoade in barbie sau le adunam in batiste. Zeci. Sau poate zeci de mii de batiste, intr-o viata de om.

Sint insa si oameni care nu pot plinge. Chiar si cind au inimile mistuite de durere, au ochii seci de lacrimi. Nu degeaba zic Sfintii Parinti ca “lacrimile sint un mare dar de la Dumnezeu!”. Si, ca orice dar, nu se da la toti. Dar si cind ni se da, trebuie sa stim sa-l cintarim bine, pentru ca nu toate lacrimile sint de la Dumnezeu. Mai face si satana cadouri din acestea, iar daca nu deschidem bine ochii s-ar putea sa confundam darurile si sa ne-nselam amarnic o viata-ntreaga, plus inca una - cea vesnica. Sa credem ca ne mintuim sufletele prin lacrimi cind, de fapt, noi le pierdem cu fiecare plinset. Iata ce zice Parintele Cleopa despre “felurile lacrimilor”, opt la numar:

“Sa iei aminte care lacrimi sunt bune, care sunt mijlocii si care sunt de la satana.
1. Lacrimile cele bune sunt cele din dragoste pentru Dumnezeu. Acestea ingrasa pe om, dau bucurii mari sufletului - ori de mananca, ori de nu mananca - daca plange, el este satul. Aceste lacrimi tin si de foame si de sete, si omul nu are suparare pe nimeni. Sufletul lui pururea se bucura, pentru ca are dragoste de Dumnezeu; acela ce are lacrimi din dragostea lui Dumnezeu. Auzi ce spune Sfantul Apostol Pavel: Bucurati-va, fratilor, si iarasi zic, bucurati-va !

2. Al doilea fel de lacrimi bune sunt cele care vin din frica lui Dumnezeu, dar acestea usuca pe om. Lacrimile care se nasc din frica lui Dumnezeu nu ingrasa, ci usuca pe om. Deci lacrimile cele mai bune sunt lacrimile care vin din dragostea de Dumnezeu.Omul plange si tot slabeste pentru ca lacrimile de acest fel se nasc din frica. El se teme de muncile iadului, se teme de Dumnezeu si din aceasta cauza plange mereu, si se usuca trupul lui chiar daca ar manca sau n-ar manca, de ar dormi sau de n-ar dormi. Aceste lacrimi au putere sa usuce firea omeneasca, din cauza scarbei pentru pacat, cum se usuca lemnul la foc.

3. Al treilea fel de lacrimi bune sunt cele ce se nasc din frica mortii si din frica judecatii. Cugetand omul cum va fi la moarte, cum are sa se chinuiasca, cat de greu are sa se desparta de trup, cat de greu va fi in ziua judecatii, cand va sta in fata a milioane de ingeri sa primeasca raspunsul hotararii, unde sa mearga, la bine ori la rau si, Doamne fereste, sa primeasca osanda vesnica. Deci si aceste lacrimi sunt bune.

4. Mai sunt lacrimi mijlocii, adica firesti, care nu-s nici bune, nici rele. Vezi ca mama plange dupa copil, copilul plange dupa mama, tata plange dupa baieti; sau plange unul dupa prietenul lui, ori plange sotia dupa sot. Lacrimi firesti sunt si cele din boala, din suferinta si din tristete.

5. Sunt si lacrimi care se nasc din slava desarta. Acestea sunt lacrimi rele. Omul plange pentru ca-i place sa-l vada altul. Mai bine n-ar mai plange, ca satana i-a furat aceste lacrimi.

6. Mai sunt lacrimi venite din manie. Ai vazut om, cand nu se poate razbuna pe altul, plange de ciuda. Atata ii este de necaz, ca nu poate sa se razbune pe celalalt, si plange de amaraciune. Acestea sunt si mai rele ca cele din slava desarta. Acestea sunt lacrimi ucigase si rele, pentru ca el plange si inima-i stoarsa de satana, incat izvoraste lacrimi de ura. Acestea sunt lacrimi foarte grele, foarte pacatoase, satanicesti.

7. Altul plange din dezmierdare. A avut prietenie cu o femeie sau cu altcineva si, cand isi aduce aminte de dansa, plange. Acestea sunt aduse de dracul desfranarii.

8. Mai sunt lacrimi rele, care se nasc din pagube. A pierdut omul bani sau casa; i-a luat pamantul si plange dupa avere. Aceste lacrimi sunt tot de la vrajmasul, pentru ca omul crede ca Dumnezeu nu are sa aiba grija de el.” (Parintele Cleopa - Despre felul lacrimilor)

Asa-i, oameni buni, plinsul de mila proprie, de nervi, de ciuda sau pentru fosti iubiti(e) nu-s pe placul lui Dumnezeu. Nici Iisus n-a plins, nu? Nici cind ii era mai greu si mai greu nu si-a plins de mila… Nu ne-a indemnat sa plingem, ci sa fim curajosi, cu scutul credintei in fatza:

"Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea." (Ioan 16,33)

Pina sa aflu despre felurile lacrimilor, multe greseli am facut si eu – nu zic ca nu le mai fac deloc, ci doar ca am invatat ca, orice s-ar intimpla, nu trebuie sa-mi pling de mila. Trebuie sa ma rog, iar daca e sa pling, sa pling pentru greselile mele si sa-mi cer iertare. Si sa ma rog, de ce nu, sa-mi dea Dumnezeu doar “lacrimi bune” si sa ma fereasca de cele paguboase pentru sufletelul meu.

Tu cind ai plins ultima oara?

Vorbe intelepte (I)

2009-03-29T21:17:00.023+03:00

"Diavolul:

- Sa incheiem un pact!

- Nu.

-Atunci hai sa semnam un document prin care recunoastem si tu si eu ca doi plus doi fac patru.

- Nu.

- De ce? Nu admiti ca doi si cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un adevar incontestabil?

- Nu-mi pun semnatura alaturi de a ta nici pentru a recunoaste ca exista Dumnezeu."

-Parintele Nicolae Steinhardt-

Ne rugam sau cersim?

2009-03-26T13:22:00.009+02:00

Ne rugam la Dumnezeu sa ne dea sanatate. Alte rugi se ridica pentru fericire si realizari. Pomenesc, cu rusine si suparare, si rugaciunile pe care unii "credinciosi" le fac pentru bani, averi sau pentru raul altora. Multe la numar, din pacate. Cele mai multe rugaminti se inalta insa spre cer pentru a obtine implinirea trebuintelor de zi cu zi. “Doamne, ajuta-ma sa… imi reuseasca treaba X,… sa imi iasa bine analizele,… sa iau examenul de permis,… sa imi aprobe marirea de salariu,… sa se faca bunica bine,… sa nu fac vreo prostie etc. ”
Sigur, sint rugaciuni si acestea. E bine sa facem macar atit, daca mai mult nu putem, nu vrem sau nu stim si nici nu-nvatam. Propun o privire mai indeaproape – o privire binevoitoare, dar obiectiva. Daca stam sa ne uitam la ele, a ce seamana, sincer, aceste rugi? Nu stam cumva cu mina intinsa, ca si cum am cersi? “Da-mi aia azi, da-mi ailalta miine, da-mi si mie, da-mi si iar da-mi, Doamne!”
Ni s-a spus sa-l iubim fara de margini pe Dumnezeu, nu? Ca El e Atotputernic si Atotstiutor! Si-atunci, de ce il subestimam si ii spunem noi Lui de ce avem nevoie, cind stie prea-bine? Marii nostri calugari zic asa: slaveste-l pe Dumnezeu in rugaciunile tale, multumeste-i, smerit, pentru tot ce-ti da, bun sau rau, inclusiv pentru boala (o sa abordez separat tema) si nu uita sa faci un exercitiu de admiratie in toata ruga ta. Admira Creatia sublima pe care o ofera ochilor tai, admira oamenii – cea mai iubita Creatie a Lui, admira lumea Sfintilor si Ingerilor ce stau deasupra ta, in vesnicie. Dumnezeu are nevoie de multumirea si de admiratia noastra, pentru ca stie El ce sa faca pentru noi si fara sa-i precizam noi, ca ultimului nestiutor. Nu e seful de la serviciu, caruia trebuie sa-i cerem in scris o marire de salariu. E Dumnezeu. Nu e precupeata din piata, sa-i aratam cu degetul legatura de ridichi. E Tatal. Cel care ne-a creat. Stie de cind ne-am nascut de ce avem trebuinta. Asa stind lucrurile, in logica dreptei-credinte si nu a crezului dupa ureche, e mai lucratoare si grabnic-ajutatoare o rugaciune gen
“Doamne Dumnezeule, rinduieste ce crezi Tu mai potrivit pentru mine, in intelepciunea si bunatatea Ta! Imi pun sufletul si viata in miinile Tale! Fa cum stii mai bine!”
Recunosc ca, personal, am invatat tirziu rugaciunea de multumire. Nici nu zic bine “tirziu” – nu exista asa ceva in credinta! Ca fii ai lui Dumnezeu, avem necontenit in fatza momentul acela in care sa ne caim sincer si sa pornim cu pasi hotariti si senini pe calea credintei adevarate. Exista, intr-adevar, “prea tirziu” – sa te trezesti, in clipa mortii, ca nici nu ai multumit, nici nu ai admirat, nu ai implinit si nu ai respectat nimic din ce ti s-a cerut. Si chiar si atunci mai poti face ceva! Ceva de o importanta capitala – sa-ti ceri, din tot sufletul, iertare! Asa cum a facut tilharul pe cruce. A primit, in schimb, promisiunea Raiului de la insusi Fiul.
Urmeaza citeva minute cu parintele Arsenie Papacioc. Spune cuvinte minunate, mie mi-au mers la suflet. Multe am invatat de la dragul de parinte Arsenie. Sa-l tina Dumnezeu!

Iert, dar nu uit!!??

2009-03-16T07:58:00.025+02:00

(da si play la Vis'Sonor, e muzica linistita, frumoasa, de suflet - merge cu lectura)

Pornesc cu o marturisire: am spus ani la rind vorba asta. Am rostit-o cu un fel de mindrie chiar. I-am dat mai mereu o tenta vag amenintatoare. Zimbesc, acum, jenata, fiindca nu inteleg de ce ma impaunam atit pentru ca eu "iert, dar nu uit". Oare ce-o fi fost atit de special? Ia sa vedem:

1. cam toata lumea face la fel, nu?

2. sint doar 4 vorbe, dar au o forta negativa incredibila. In clipa in care le spui, iti otravesti prezentul. De ce? Pentru ca te-ntorci intr-un moment dureros din trecut, pe care-l proiectezi pe loc si asupra viitorului, prin promisiunea "nu uit".

Inteleptii lumii si Sfintii Parinti au pus la colt iertarea fara uitare. Au desfiintat-o. De la ei stiu ca daca nu uiti, nici nu ierti, de fapt. E o lupta grea, imposibila in aparenta. Pentru ca intri in razboi cu propriile amintiri.

Incearca, la rece, absolut la rece, dar la modul cel mai serios, sa te gindesti la cineva care ti-a provocat suferinta in trecut. Care ti-a adus multe lacrimi si framintari. Ce simti? Deja te-ai incruntat, probabil. Ti s-a strins inima, dureros, si iti stapinesti un oftat. Nu, evident ca n-ai uitat, din moment ce amintirea e inca atit de vie incit sa-ti provoace toate reactiile astea. Si nici nu ai iertat, pentru ca nu simti pacea pe care ti-ar fi adus-o iertarea, ci incordare. Da, incrincenare. Atita poate sa faca "iert, dar nu uit". Sa tina vie incordarea, sa pastreze sub cheie povara, ani si ani la rind.

Iti propun altceva acum: gindeste-te inca o data la aceeasi amintire dureroasa. Dar fa-o cu blindete, ca si cum te-ai intoarce s-o mingii. Ca si cum l-ai saruta pe frunte pe cel care te-a ranit. Fa-ti acum o cruce, doua, cite vrei tu. Nu te grabi sa le termini repede, fa-le incet, cu gesturi largi, gindindu-te, rind pe rind, la Tatal, la Fiul si la Sfintul Duh. Simti, probabil, cum te invaluie o stare de impacare si de bine, desi te gindeai la ceva neplacut din trecutul tau. Acum spune cea mai puternica si mai simpla rugaciune : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul (pacatoasa)". Mai spune-o, daca vrei, o data, oprindu-te si constientizind fiecare cuvint. Asta e inceputul adevaratei iertari. Inima ta deja lucreaza in alta lege, simti asta, probabil. E simplu sa ierti si sa uiti, cind il iei pe Dumnezeu ajutor de nadejde.

Frumusetea e ca nu trebuie sa mai inventam noi toate astea, ci doar sa le folosim, spre binele si impacarea noastra. Iar iertarea adevarata, completa, a celor care ne-au gresit in viata, ne conditioneaza fericirea si mintuirea, viata vesnica. E usor sa spui Tatal Nostru asa, ca pe apa. Nu asta e ideea. Ci, cind ajungi la partea cu

"Si ne iarta noua greselile noastre/ Precum si noi iertam gresitilor nostri",

sa fii convins ca "ai iertat" intr-un mod in care si tie ti-ar placea sa te ierte Dumnezeu! Altfel, mai nimic n-am facut! Am mai recitat un Tatal Nostru si asteptam ca Tatal sa fie multumit cu atit. Ca si cum i-ar ajunge doar sa spunem, fara sa si simtim pina in strafundul sufletului si pina la capatul lacrimilor.

Am pastrat pentru final citeva vorbe intelepte, asa, ca sa ne fie sprijin in ginduri si-n fapte .

"A tine minte raul inseamna a fi biruit de rau", spune Sfintul Ioan Gura de Aur

"Impaca-te cu Dumnezeu si multi oameni vor veni sa se impace cu tine" (Sfintul Serafim din Sarov)

"Iertati-va unul pe altul, cum v-a iertat Dumnezeu pe toti, in Hristos" (Sfinta Scriptura)

Bine v-am gasit, oameni buni!

2009-03-14T13:44:00.010+02:00

"Vreau sa fiu o mica reflexie a unei mari Lumini."

(Sfantul Grigorie de Nazianz)

Incep cu o inima sincera, cu zimbet pe buze si cu gind curat. Aici veti gasi o lume dreapta si blinda. Oaza de iubire pentru oameni si sfinti. Aici nu vom amesteca binele si raul, adevarul si minciuna, iubirea cu ura sau dreptatea cu nedreptatea. Ratacirile vin din amestecari si rastalmaciri de concepte si credinte. Aici nu vom amesteca lucrurile. Este o oaza ortodoxa, este despre "calea cea dreapta", nu despre bifurcari si melanjuri. Este despre pastrarea valorilor si Sfintelor Taine pe care Biserica noastra le are.

Vorbirea noastra de aici este despre omul duhovnicesc, care ori a gasit, ori cauta credinta curata, insa nu singur, ci ascultind cuvintele Sfintilor Parinti. Altfel, poate iesi rau, se poate rataci usor. Si sectele s-au nascut din credinta si din citirea Bibliei. Numai ca oamenii au luat cuvintul lui Dumnezeu si, in loc sa-l pastreze, l-au adaptat, l-au rasucit si au inceput sa-l propovaduiasca care cum a-nteles. Au uitat ca trebuie sa creada cum le-a cerut Tatal, si nu cum vor ei. Doar ni s-a spus ca e ingusta cararea catre Dumnezeu si ca o putem parcurge doar daca ne tin de mina ingerii, Fiul, Duhul Sfint, Sfintii din ceruri si oamenii buni si credinciosi de linga noi.

As vrea sa ne tinem departe de exaltari si de vorbe mari. Este marea mea rugaminte pentru toti cei care se vor stringe aici. Prefer o credinta modesta, care nu se bate cu pumnul in piept, care nu se declara desavirsita si nu priveste de sus pe nimeni. Nu e o competitie, nici macar nu trebuie sa fim toba de citate biblice si de argumente teologale. Mai buna e cea mai simpla rugaciune si mai de pret e cel mai sincer gind al unei inimi curate si calde decit orice expunere laborioasa, dar ostentativa si rece. Nici Iisus nu a vorbit complicat. As vrea, deci, sa vorbim simplu. Dar din suflet. Si numai dupa ce am cintarit bine vorbele pe care vrem sa le spunem.

Sinceritate, blindete si intelepciune. E tot ce pot cere de la mine si de la voi.