Cum se face spovedania

Am mai scris și aici despre spovedanie, dar văd că mulți dintre umblătorii pe treptele rugăciunii tot caută o abordare mai aplicată, mai detaliată, așa că, iată, fac o încercare în a v-o oferi, fără a avea însă iluzia că vom epuiza subiectul, care este uriaș, dragii mei! Tocmai de aceea o să pun și câteva linkuri, trimiteri către alte site-uri și articole, ca să avem o lămurire cît mai rotundă.

Pentru ușurința parcurgerii, împart pe secvențe demersul spovedaniei, cuprinzând ce-i premerge, ce-l încurcă (pericole), ce-l ajută (remedii) și ce-l compune, propriu-zis. O să scriu textul la persoana I, în linii mari, pentru ca fiecare să și-l asume mai lesne... poate și asta o să ajute.

I. Hotărârea.
Spovedania nefiind lucru simplu și nici la îndemână, hotărârea din inima mea trebuie să fie puternică, pentru că doar ea mă va duce în fața duhovnicului, ea mă va împinge spre mărturisire. De unde vine hotărârea? În mod cert, nu din senin, ci dintr-o căutare de Hristos, dintr-o nevoie de înălțare sufletească, din dorința de a sta în curtea, în pridvorul lui Hristos, și nu pe la garduri, în afara rânduielii ortodoxe.
Prima opreliște. Lipsa unui duhovnic poate fi o mare piedică. Întrebarea "unde să-l găsesc?" poate fi un uriaș hop, peste care am simțit pe pielea mea cât poate fi de greu să treci. Nu știi încotro s-o apuci, simți că recomandările făcute de alții nu te ajută și realizezi că timpul se scurge în defavoarea ta, pentru că uite-acuși vine Paștele și tot nespovedit te află. 
Remediul meu a fost să nu dezarmez, să caut în continuare. În ziua (era în Joia Mare) în care mi-am spus, cu hotărâre, "Azi o să-mi găsesc duhovnic, fie ce-ar fi!", așa a fost, dragii mei. L-am găsit. Am intrat în mănăstirea în care mi-a spus inima mea să intru, am întrebat în stânga și-n dreapta, am ales, dintre recomandările primite, cum mi-a dat sufletul ghes, iar apoi am mers în fața duhovnicului, spunându-i ce vreau și stabilind împreună să mă spovedesc a doua zi.     
A doua opreliște. Orbirea îndelungă sau orbirea de moment - clipa de rătăcire în care apar gânduri de genul "da' ce mari păcate am eu? las' că alții le au și mai mari și uite că nu mor din asta", sau "și cu spovedania ce-o să fac? oricum sunt păcătos" ori " ce nevoie am de popă? de ce să știe el toate ale mele? mai bine îi mărturisesc direct lui Dumnezeu, când o să mă rog, că tot aia e" etc.   
Remediul orbirii stă în însăși iubirea de Iisus Hristos. Cum să-i simți pe deplin Învierea într-o inimă în care și-a zidit lăcaș păcatul? Neprihănirea, Adevărul, Lumina caută inimi curate pentru a se sălășlui în ele, iar o inimă curată numai spovedania o clădește, numai iertarea cerută Tatălui, în biserică, prin intermediul duhovnicului, care e un mijlocitor. Așa e rânduit în ortodoxie, și nu altfel.

II. Introspecția
Spovedania se face după o profundă cercetare de sine. Trebuie să stau eu de vorbă cu mine, fără grabă și fără ascunzișuri, despre relele care umblă slobode prin trupul, mintea și sufletul meu. Ca și cum aș fi un căutător... nu de comori, ci de poveri - poverile care-mi stau pe suflet: pot fi gânduri rele, negre sau doar aiurea, pot fi gânduri de mândrie, pot fi vorbe grele spuse altora sau despre alții, pot fi faptele mele greșite, pot fi chiar faptele bune pe care puteam să le fac, dar nu le-am făcut...
Primul pericol. În acest punct al introspecției intervine auto-protecția: îmi găsesc justificări pentru greșelile mele, la modul că, vezi Doamne,  alții m-au împins, că din cauza lor m-am comportat în cutare fel sau că împrejurările au fost de așa natură, încât nu aveam altă cale decât vorba rea, gândul păcătos și fapta proastă. 
Remediul e la îndemâna mea, stă în demolarea auto-protecției, în alungarea ispitei care vrea să mă aducă să cred că sunt mai bună și mai curată decât sunt de fapt și să mă țină departe de spovedanie, eventual. Dumnezeu trebuie să mă vadă bună și să mă ierte, nu eu însămi, că eu pot greși, mă pot înșela, însă El nu greșește și nici nu se înșală.
Al doilea pericol. Primejdia să nu-mi aduc aminte sau să nu discern corect între bine și rău pândește clipă de clipă. Diavolul ascunde răul, când simte că omul s-a hotărât să-și primenească sufletul. Cât despre partea cu discernământul, trebuie să fiu cu ochii-n patru, pentru că fapte bune, la prima vedere, pot avea miez rău, miez de mândrie - iar aici cântarul meu trebuie să fie foarte fin și să nu mă las înșelată.
Remediul, leacul meu începe din rugăciunea către Dumnezeu - să-mi arate, să-mi descopere El pașii greșiți și păcatele; continuă cu o raită prin Evanghelii, unde mai fac o scotocire prin cuvintele lui Iisus și meditez la îndemnuri și la pilde. Nu mă zgârcesc la timp, stau și caut cât am nevoie, până simt că mi s-au limpezit gândurile!
Al treilea pericol. Neținerea postului e o piedică serioasă în calea spovedaniei, pentru că doar știm bine că nu ne putem spovedi oricum, ci doar dacă am și postit (exceptând cazurile de boală, de imobilizare sau de primejdie de moarte).
Remediul stă în mai puțină asprime față de sine, în acceptarea slăbiciunii omenești, a neputinței de a ține un post întreg, jumătate de post sau o săptămână de post. După ce îngerii au muncit atâta ca să aducă un suflet rătăcit pe scaunul spovedaniei, Dumnezeu va rândui, poate, ca și duhovnicul să fie atât de blând și de înțelegător încât să-l primească la spovedanie și pe păcătosul care n-a postit decât o zi sau două. Că doar Dumnezeu toate ni le iartă, dacă le mărturisim cu căință, așa că și neținerea postului poate fi spovedită ca un păcat, cu strângere de inimă, iar iertarea poate veni și pentru el, cum vine și pentru restul de păcate.

III. Spovedania. Ziua cea mare.
Sunt atâtea emoții în ceasurile premergătoare... poate că unii dintre voi le cunoașteți, poate că pe alții abia acum îi așteaptă. Gândul că mergi în fața lui Dumnezeu cu coșnița plină de păcate e copleșitor, te tulbură puternic, dar te și ține drept ca lumânarea, pentru că știi că vei pleca de la spovedanie cu o inimă nouă, mai curată și mai vie.

Așa cum înaintea examenelor importante aveam senzația că am uitat totul, la fel și în ziua mărturisirii, am avut dese momente în care parcă mi se ștergeau păcatele de pe lista întocmită în gând. Să nu râdeți, dar poate fi de mare ajutor o listă scrisă de mână, care să cuprindă măcar câteva-cuvinte cheie din tot ce are omul de spus duhovnicului. Eu nu mă jenez prea tare, fiindcă mă gândesc că e mai rău să omit ceva decât să-mi arunc privirea pe o biată hârtiuță.

Mărturisirea nu e ușoară, se pot ivi poticneli, pentru că un duhovnic priceput nu te întreabă, ci te lasă pe tine să-i spui, tocmai ca să nu formulezi răspunsuri facile cu Da sau Nu, ci să te străduiești, să te chinui să spui cu cuvintele tale care-ți sunt păcatele și ispitele. Duhovnicul întreabă doar "mai e ceva ce nu ați spus?" sau "ce vă mai amintiți, ce mai aveți pe suflet?". Spovedania trebuie să semene cu o dizertație, și nu cu un interogatoriu, iar pentru "dizertație" e necesar un plan, o organizare, pentru că sunt mulți creștini la coadă la spovedit, iar părintele, oricât ar fi de răbdător, nu are toată ziua la dispoziție.

Rușinea te va îmboldi să nu spui unele lucruri  - iar asta nu-i rău, dar nu e nici bine. Nu e rău pentru că, într-adevăr, grija pentru exprimare trebuie să fie majoră, astfel încât duhovnicul să nu fie pus în situația jenantă de a asculta cine știe ce amănunte picante - nu detaliile trebuie expuse, ci păcatul propriu-zis. Pe de altă parte, rușinea la spovedanie nu e bună, pentru că e potrivnică mărturisirii. Ea trebuie depășită, înfrântă, ca să nu omitem cu bună-știință să spunem vreun păcat, chipurile din jenă. Eu m-am gândit așa: jenă și rușine trebuie să am de mâine încolo, ca să nu mai fac aceste păcate, și nu în clipa asta, la spovedanie, ca să nu le mărturisesc și să plec tot cu sufletul împovărat, la fel cum am venit.

Niciodată spovedanie la comun! Nici măcar cu soțul/soția sau cu părinții/copiii. Omul și duhovnicul - atât, altfel nu mai e spovadă adevărată, ci doar o tentativă.

Se folosesc verbe la trecut, și nu la prezent, adică am făcut, obișnuiam să, am vorbit de rău, și nu fac, obișnuiesc să, vorbesc de rău  - asta pentru că momentul spovedaniei trebuie să coincidă cu părăsirea păcatelor, iar părăsirea presupune lăsarea lor în trecut, în urmă, și nu readucerea în prezent.

Mărturisire curată, cu părere sinceră de rău, hotărâre fermă de a părăsi păcatul, nădejde puternică și iubire de oameni și de Dumnezeu - sunt cele patru picioare fără de care spovedania nici nu merge, nici nu stă dreaptă. O spovedanie oloagă nu ajunge departe, mai devreme sau mai târziu cade-n drum... Patru picioare țin și spovada, și credința, și inimile noastre...

Asta a fost cu spovedania, dragii mei. Nu mă lungesc mai mult, pentru că tot ce nu am spus eu în acest articol veți găsi, cu siguranță, urmând linkurile de mai-jos.

Despre ce este și cum trebuie făcută spovedania găsiți lămuriri și aici.
Aici ne vorbește părintele Cleopa despre taina Sfintei Spovedanii.
Pași de urmat pentru o spovedanie curată dă Laurențiu Dumitru, pe blogul său.

În fine, AICI găsiți un Îndreptar de spovedanie, care enumeră păcatele, le spune pe nume, cu subiect și predicat. Știu, multe sunt, dar pe toate le facem...

Ex nihilo nihil

Așa cum în pretinsa dragoste cuvintele mari și jurămintele fierbinți dau pe dinafara paharului chiar și când paharul e gol, la fel și în pretinsa credință multe guri se reped să soarbă din pahare deșarte...

Abuzul de: gândire pozitivă, femei puternice și alte găselnițe moderne

Am căpătat o oareșce aversiune față de expresii precum gândire pozitivă, femeie puternică, spirit caritabil. Fiți răbdători și nu vă încruntați la mine din prima, rogu-vă! Mă deranjează nu expresiile în sine, ar fi o copilărie, ci asumarea lor, pe nemestecate, de către te miri cine, dar și emfaza cu care sunt rostite, ca și cum ar face, instantaneu, dovada profunzimii și superiorității umane a celui ce le rostește. Mă intrigă faptul că s-au transformat în țeluri către care oamenii de varii condiții înțeleg să tindă, ca și cum ar viza o evoluție înaltă și elitistă, mă intrigă și că li s-au dat valențe de etichete, numai bune de lipit pe ici, pe colo - mai pe fruntea unuia, mai pe spatele altuia, fără prea multe calcule prealabile. Sunt deja șabloane de exprimare pentru mulți - golite de sens și văduvite de context, aruncate la grămadă, ca niște cuvinte rugbiste.

Până acum câțiva ani nici nu figurau în vocabularul nostru curent, iar astăzi nu mai miști un pas fără să te izbești de ele, fie că faci un drum scurt până la piață sau un popas mai lung pe băncile Universității! A fost suficient să fie rostite, repetitiv, la TV, o bună bucată de vreme, pentru ca mai toată lumea să le preia pe dată, fără un minim efort de deslușire a sensului, de cele mai multe ori. Blogul ăsta e unul ortodox, am spus-o din capul locului, așa că îmi permit să ridic câteva întrebări retorice, în lumina clară și rotundă a ortodoxiei.

Se întâlnește undeva această mult-trâmbițată gândire pozitivă cu judecata dreaptă, cu dreapta-măsură a lucrurilor, cu rațiunea și simțirea creștină pe care Biblia noastră ne îndeamnă să le căutăm, să le practicăm și să le desăvârșim? Oare nu cumva sub mantia largă a gândirii pozitive s-o ascunde păcatul (asumat, și el, tot cu detașare, ca nu cumva să ne tulburăm pozitivismul)? Ne-o apropia de mântuire sau de pierzanie gândirea pozitivă? 

Oare nu o fi cam departe de portretele biblice această femeie puternică, adulată pe toate altarele mass-media? Să fi existat prin Evanghelii puzderie de femei carieriste, tăioase în replici, poleite, grabnic-operate estetic și agresive și să-mi fi scăpat mie atât de grosolan acest aspect? Și totuși, insist... așa să arate oastea lui Hristos, sulemenită și ostentativă?   

Oare spiritul caritabil o fi fratele milosteniei, al milei creștine sau o fi rudă, mai degrabă, cu fariseismul, cu a face paradă, în fața lumii, cu cît de buni și de miloși suntem? Să se fi înșelat atât de grav Iisus, când ne-a învățat să facem în ascuns milostenia, așa încât "să nu știe stânga ce face dreapta" și să ne vadă doar Tatăl, nu și oamenii?  

Mă opresc aici... cine are ochi de văzut va vedea rândurile de mai-sus în lumina potrivită, am toată încrederea!

sursa foto: 1000diamonds.files.wordpress.com

Poveștile din poiana nucilor

sub nuci nu crește iarbă...

sub nuci încolțesc întrebări

și se plămădesc răspunsuri

sub nuci se naște umbra -

dar asta doar pentru că

lumina se strânge-n frunze...

- Învață-ne ce-i înțelepciunea, bade - se rugară tinerii, adunați în poiana nucilor, în jurul bătrânului cel bun.

- Apăi, dragii moșului, n-am eu ce vă zice... ce-i înțelepciunea numai Dumnezeu-Unul vă poate învăța... Căutați Împărăția cerurilor și veți lua urma înțelepciunii, căci ea nu vine din orișice gând, ci din gândul către Dumnezeu...

- Atunci... zi-ne povestea bunătății, moșule!

- Eheei, dragii mei, v-aș spune-o mintenaș, da' mi-e să nu vă mânii sufletele - ele așteaptă în fiece clipă să vă spună astă poveste... întrebați-vă inimile, căci nu seamănă poveștile bunătății oamenilor, cum nu seamănă nici oamenii între ei... 

- Bătrâne, deslușește-ne taina vieții și-a morții - se auziră câteva glasuri.

- Greu lucru îmi cereți, dragii moșului... și prea tineri îmi păreți ca s-o pătrundeți... taina vieții stă-n moarte și taina morții stă-n viața veșnică, iar toate tainele în mâinile lui Dumnezeu stau... 

- Dar bucuria, bade, bucuria cum o găsim?   

- Bucuria-și face casa pe un prag cu lumină, copiii mei... Unde-ți vedea un prag scăldat de soare, să v-așezați pe el și veți simți bucuria și liniștea...

Despre post - la modul mai profund

Subiect delicat astăzi: chiar ținem post sau ținem un fel de regim alimentar ori un soi de cură de slăbire, mâncând vegetarian?

Se tot bate monedă pe "post": dacă îl ții, cum îl ții, ce rețete de post mai faci, etc. - pe scurt, toată lumea vorbește despre mâncare, eventual pomenește, mai în șoaptă, și despre sex și... cam atât. Dacă viziunea n-ar fi atât de reducționistă, n-ar fi mare bai! Problema e, însă, că se reduce postul doar la ce punem în farfurie și la povești de alcov, ceea ce ne aruncă în brațele superficialității, dragii mei!

Dumnezeu se uită mai atent la sufletul nostru decât la stomac... dacă s-ar uita la stomac, toți vegetarienii ar fi aproape neprihăniți, ar fi sfinți, că doar ei postesc tot timpul! Lucrurile sunt mult mai nuanțate și, cum nu suntem copii, ci oameni în toată firea, trebuie să înțelegem și spiritul postului, nu doar "litera" lui... 

Ascultați cu mare atenție ce zice Părintele Arsenie Papacioc despre toate acestea - el nu ne dă repere  mondene și deformate, ci repere corecte, curat-ortodoxe, despre adevărata postire.

Adaug și câteva sfaturi practice, teribil de utile, pe care le-am găsit într-o predică de-a Parintelui Cleopa.

 "Postul de mâncare de dulce şi chiar de vin este rânduit de Biserică pentru toţi, dar după putere (…) Iar dacă cineva este bolnav, bătrân sau neputincios să asculte de duhovnicul lui şi să postească după cum poate.

Să ştiţi şi aceasta, că postul este de două feluri. Post trupesc, adică înfrînare de la mâncare pe un timp limitat, cu scopul de a ne ruga mai curat lui Dumnezeu şi de a ne stăpâni firea. Al doilea este postul sufletesc, adică înfrânarea limbii, a ochilor, a auzului de la cele rele; a mâinilor să nu lucreze vreun păcat şi, mai ales, pofte şi tot felul de răutăţi care ies din inimă şi înfrânarea voinţei - ca să nu accepte săvîrşirea veunui păcat.

Iar dacă cineva este bolnav să se înfrâneze de la mâncare după putere, dar să postească de mânie, de tutun, de beţie, de ceartă, de înjurături, de glume, de somn mult, de gânduri şi imaginaţii necurate, de cărţi rele, de păcate urîte trupeşti și sufletești, de furt, de minciună, de judecăți prin tribunale, de vrăjitorie, de avorturi, de divorț, de dezbinari între rude și de tot pacatul. Că mai mare este postul sufletesc de gânduri şi de faptele rele, decât postul trupesc de mâncare. Cine se înfrânează de la toate aceste răutăţi se va putea cu uşurinţă înfrâna şi de la mâncare şi băutură.

Pentru a avea folos de post si pentru a-l trece cu uşurinţă, trebuie să-l unim cu încă două fapte bune: cu sfânta rugăciune şi cu milostenia.

Fără iertare nu putem începe postul, nu ne putem ruga şi osteneala ne este fără folos."

Găsiți și aici câteva lămuriri (mai ales în josul paginii).

Știu, Internetul e plin de sfaturi, care mai de care mai avizate și mai la obiect, rafturile librăriilor gem de cărți pe aceași temă, între prieteni sau chiar la birou se tot discută despre post și rețete... multă-i vorbirea, cam palidă simțirea... Nu-i treaba noastră să oprim gura târgului și nici nu trebuie să ne prefacem surzi, ci doar să cercetăm totul și să oprim numai ce e bun și de folos, să alegem singuri varianta care ni se pare cea mai credibilă, cea mai completă, după cum ne luminează Dumnezeu pe fiecare!

A, era să uit un lucru important: dacă ținem post, trebuie să-l ținem în secret, dragii mei, nu să spunem în toate părțile ce facem și cum facem, că nu oamenii trebuie să știe de strădania noastră, ci numai Dumnezeu, căci el ne va mântui, și nu lumea de pe stradă... 

Semper idem

E minunea cu dată fixă, e minunea inversă,

Nu se scoboară din cer pe pământ,

ci iese din adâncuri,

urcând spre soare!

E miracolul tangibil, e miracolul viu și clar,

Nu se ascunde în colț de biserici,

ci respiră lumina,

pândindu-ți pasul!

E sufletul verde din muguri și frunze,
Nu crede în vaiet și moarte,
ci doar în Înviere,
renăscând veșnic!

E glasul crud din ierburi și ramuri,
Nu tace, nu se frânge, nu țipă,
ci râde verde,
țintind albastrul!