Despre spovedanie si ne-spovedanie

O mătuşă de-a mea era tare fericită, mai deunăzi, că s-a împărtăşit.
E bătrînă, trăieşte la ţară şi, neştiind cîte zile i-o mai fi lăsat Dumnezeu, e preocupată să moară "grijită".
"Foarte bine că te-ai dus", i-am zis eu, "dar la spovedanie cum a fost?"
S-a uitat mirată la mine: "Păi cum să fie? Ne-a întrebat pe toate femeile care eram acolo - aţi păcătuit? aţi făcut aia, aia, aia? şi noi am zis "Da, părinte, am făcut". Şi ne-a zis ce se zice, că "dezlegate va sînt păcatele şi ce mai zice popa. Aşa a fost, cum să fie, ca la spovedanie, maică".

Cazul e real, dragii mei. Reală e şi supărarea mea, că n-am reuşit s-o conving că nu aşa se face spovedania. Mi-a dat o replică de mi-a închis gura: "Doar n-oi şti tu mai bine ca popa! Ce, tu eşti popă?" Am încercat să-i explic, dar n-a fost chip să mă-nţeleg cu ea. Ea a rămas încredinţată că preotul din sat face bine ce face, fiindcă de-aia e preot, iar eu am plecat groaznic de abătută, cu gîndul că biata mea mătuşă e, de fapt, nespovedită de-o viaţă-ntreagă.

Ştiu că nu e un caz particular. Spovedania "la comun", "de suprafaţă", "de faţadă", se practică, din păcate, în multe biserici. Fără să se ţină post înainte nici măcar o zi, fără păreri de rău sincere - doar pe vorbe spuse aşa, că trebuie. Nu e vina oamenilor, e vina acelor preoţi, că ei au învăţat, doar, la Seminarul Teologic şi apoi la facultate, cum se face spovedania.  Nu insist aici, că nu e cazul să mai răsucesc şi eu cuţitul în rană.

Mai bine vă pun cîteva materiale lămuritoare. Poate e cineva care nu ştie, dar vrea să afle ce înseamnă "spovedanie curată".
1. Găsiţi aici (apăsaţi) sfaturi practice foarte bune.
2. Urmăriţi un filmuleţ cu Părintele Arsenie Papacioc vorbind despre spovedanie, canoane şi greşelile aferente.




Nu mi-o luaţi în nume de rău, dragii mei, îndrăznesc să vă dau un sfat: lăsaţi ruşinea, lăsaţi îndoieleile şi mergeţi la spovedanie, mergeţi cît mai grabnic. Rugaţi-vă la Dumnezeu să vă îndrume paşii către un duhovnic cu care să puteţi vorbi deschis despre viaţa voastră. Nu e pus acolo să vă judece, ci doar să vă ajute. De fapt, nu cu el vorbiţi, ci cu Dumnezeu. Lui îi spuneţi. Tatălui. Nu vă înşelaţi singuri, oameni buni: cine nu e spovedit, cine nu tînjeşte după Sfîntă Împărtăşanie, după a-l primi pe Hristos în inima sa, prin Sfînta Împărtăşanie, încă n-a făcut pasul cel mare către Dumnezeu. Mai ales dacă sînteţi încercaţi, dacă aveţi probleme, supărări, boli, nedreptăţi, mergeţi şi vă spovediţi, curăţaţi-vă sufletul şi înnoiţi-vă viaţa. Veţi vedea ce binecuvîntaţi o să vă simţiţi, din acea clipă.

Doamne-ajută!

Vremurile de pe urmă

L-am lăsat pe ciobănaşul meu pe treptele rugăciunii, dragii mei cititori, să mai zăbovească o vreme acolo, să se desăvîrşească, să prindă aripi. Poate că i-o fi mai lin zborul către cer de pe înălţimile munţilor, din inima mănăstirii.

Între timp, m-am uitat mai la...şes, în inima din ce în ce mai mică a acestui mare oraş. M-am uitat la mine, m-am uitat la oameni... şi am văzut că ne-au atins negurile, chiar pe cînd fugeam de ele. Aripile răului lovesc fără  avertisment, fără întrebări prealabile. Cînd satana pune otravă pe buzele oamenilor, tu mai mori puţin cu fiecare sărut de-al lor. Multă răutate se ascunde sub faldurile iubirii egoiste, dragii mei. Meschinăria pîndeşte de sub drapajele iubirii neîndumnezeite. Oamenii din jur cred că ne-ar ucide doar dacă ne-ar da cu ceva în cap, nu au habar că ne-au şi ucis, cu vorbele lor. Vorbe ce ard ca acidul sulfuric, direct pe inimă. Iau Sfîntă Scriptură şi citesc ce-a zis Iisus Hristos:

"Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu ucizi"; iar cine va ucide, vrednic va fi de osîndă. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mînie pe fratele său vrednic va fi de osîndă.; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului" (Matei 5:21,22)  

În alt loc zice aşa: 

"Nu înţelegeţi, oare, că tot ce intră în om, din afară, nu poate să-l spurce?  Că nu intră în inima lui, ci în pântece, şi iese afară, pe calea sa, bucatele fiind toate curate. Dar zicea că ceea ce iese din om, aceea spurcă pe om. 

Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, Adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pe om." (Marcu 7:18-23)

Puterea vorbei, oameni buni, puterea cuvintelor pe care le spunem, da, despre asta e vorba... E atît de mare puterea asta pentru că ne exprimă gîndurile, iar gîndurile ne exprimă nu doar mintea, ci şi inima. O vorbă spusă de un om îl poate ucide pe un altul. N-o zic eu, a spus-o Hristos. Îi poate zdruncina un vis, o speranţă, îi poate aduce îndoieli şi zbucium în suflet. Îl poate macina, slăbi şi înrăi. Luptele clasice, cu arme, au apus, dragii mei; acum avem războaie mai crîncene, absurde, pentru că vorbele noastre s-au transformat în arme. În secolul comunicării, le avem cu noi în fiecare secundă. Doar deschidem gura şi ucidem. Fără habar, fără milă, fără urmă de mustrare, pentru că vorbele nu lasă răni însîngerate la vedere, ci le săpa mult mai adînc şi mai dureros. 

S-a spus că în vremurile de pe urmă se va înmulţi răutatea oamenilor, că iubirea dintre ei va dispărea aproape cu totul, că-şi vor uita sufletele şi-şi vor îngriji doar trupurile. Eu văd acele vremuri. Le trăiesc. Voi nu? Eu le trăiesc şi mă rog, cît pot de fierbinte, să nu mă pierd, sa-mi dea Dumnezeu puterea de a îndura, să nu mă las zdrobită de aripile răului, să nu mă amestec printre seminţele care cad lîngă drum, pe loc pietros sau între spini... 

Încerc să nu mai aud

bătăile din ce în ce mai stinse

ale inimii din ce în ce mai mici

a marelui oraş.

Omul de pe treptele rugăciunii (partea a treia)

 -vezi aici prima parte, iar aici partea a doua-

V.

Pe-un pat de lemn o rază se-odihnea

Prelinsă pe-o fereastră cît o roată.

În colţ, o masă mică tresărea

Cînd apăsai pe duşumeaua lată.

De pe un scaun cu spătar înalt

Luă o icoană tulbure, de veche,

Şi, dîndu-i praful, se-aşeză pe pat,

Cuprins de-o duioşie nepereche.

Vedea în urmă satul său tihnit

Şi stîna o vedea, pitită-n munte,

Vedea chilia-n care,-abia venit,

Simţea noian de mîngîieri pe frunte. 

Părea că o lumină-l cerceta,

Lasîndu-l să îi simtă adierea,

Ceva divin îl binecuvînta,

Unindu-i mintea, inima şi vrerea.

Şi se rugă aşa cum niciodat'

Nu cunoscuse-n viaţă rugăciunea:

Şi înălţat, dar şi îngenuncheat - 
Simţea în suflet cum lucra minunea.

Nici nu ştia cît o fi stat aşa -

Un ceas, o clipă, cîteva secunde?...

Dar îi bătu la uşă cineva

Şi, rătutit, se duse a răspunde.

Dar nu văzu nimic, pe înnoptat -

Doar două mîini ce-i întindeau o pîine.

  Iar cineva grăi, tărăgănat:

"Ia, frate, ia şi apă. Vorbim mîine."

VI.

Trecu de-atunci un timp.... Încet-încet,

Ciobanul prinse mersul mănăstirii

Şi-l cunoscură toţi că-i blînd şi drept

Şi că pricepe tainele Psaltirii.

Îl luă pe lîngă dînsul  un bătrîn -

Duhovnic priceput, cu vorba-înceată,

Venit de peste Prut, şi-atît de bun,

Că nu certa pe nimeni, niciodată.

Avea o vorba: "Dumnezeu e sus!

Pe tine de te cert, îl cert pe Dînsul!

Eu - ăl mai mic şi păcătos supus,

Pot doar să-ntreb, dar nu am şi răspunsul!"

Toţi oamenii-l priveau ca pe un sfînt,

Că le dădea şi sfat, şi alinare.

Iar ucenicul îi cerea cuvînt

Pentru orice, spre binecuvîntare.

Dar şi bătrînul prinse-a-l preţui,

Fiindcă-i văzuse rîvna-n ascultare.

Şi, văzător cu duhul, prevesti

Că, din cioban, va fi călugăr mare.

Văzîndu-l, în ascuns, cum se ruga,

Ştia că are de la Tatăl darul -

De inima-i de-sine-se-mişca, 

Şi, în tot locul, se umplea cu harul. 

urmează ultima parte

Omul de pe treptele rugăciunii (partea a doua)

vezi aici prima parte 

III.

Îşi luă pe umăr traista vărgată,

Îşi potrivi căciula, îşi luă bîta,

Îşi mai legă opincile odată

Şi se rugă la Dumnezeu. Atîta. 

Iar pasul i se avîntă spre munţi,

Izvoarele mergeau cu el pe cale,

Cununi de nori se învîrteau în nunţi,

Iar brazii îi doineau, în blînde pale.

Şi merse... merse zile, nopţi la rînd,

Făr' de răgaz şi fără de odihnă,

Pîn'ce auzi o toacă răzbatînd

Prin neclinta piscurilor tihnă.

Era-ntr-o vineri şi era-n amiaz'

Cînd se opri în poarta mănăstirii.

Şi-i năvăliră lacrimi pe obraz,

Cutremurat de dorul mîntuirii.

Bătu cu foc, bătu ca un pribeag

Ajuns, sleit, la cea din urmă poartă,

Dar... nimeni nu i se-arătă în prag

Şi se-ndoi... îngenuncheat de soartă.

Se îndoi de toate cîte-au fost:

De vis, de moş, de viaţa sa întreagă,

Dar pricepu în toate şi un rost:

Să bată-n poartă pînă-o să-nţeleagă.

Simţi o moarte-n trup, dar foc în minte

Cînd cu putere prinse-a se ruga,

Căci gura sa nu mai rostea cuvinte, 

Ci mintea sa la Dumnezeu striga. 

Şi înţelese-n ziua cea de-a treia,

Cînd auzi zăvoarele că-s trase

Şi-un om cu chip de sfînt ieşi, cu cheia,

Spunînd ca Stareţul îl încercase...

IV.

Aşa cum pacea-ntr-un război pătrunde,

Cum în senin se-astîmpăra toţi norii,

O linişte venită de ne'unde

Îi altoi puterea ascultării.

Şi, frămîntîndu-şi cuşma între mîini,

Scrîşnind opincile pe piatra scării,

Umbla smerit pe lîngă sfinţi bătrîni,

Simţind că-i bate ceasul luminării.

Nu cuteză-n biserică-a intra,

Aşa că se-aşeză pe-un ciot de lemn -

Dar cum stătea, stingher, şi se uita,

Văzu că-i face un călugăr semn.

Nici nu ştiu cumva că ar păşi,

Dar fuse lîngă el, ca prin magie  -

Şi-atunci, monahul, fără a-i grăi,

Îl duse pe cioban la o chilie.

Era vădit că toţi ştiau de el:

Şi c-a venit, şi-ntreaga pătimire:

Că Stareţul l-a încercat niţel

Pînă ce sa-l primească-n mănăstire.

Aşa că Maicii Sfinte mulţumind,

Că mijlocise pentru dînsul iară,

Deschise uşa şi, sfios păşind,

Pătrunse ca o umbră în cămară.

 - va urma - 

Fiţi atenţi, foaaarte atenţi, dragii mei cititori! Tot ce vedeţi scris cu italic reprezintă chiar... treptele rugăciunii. Acele trepte. Aşa cum le-a descris Părintele Cleopa(apăsaţi pe cuvintele scrise cu albastru şi citiţi, pe îndelete).

În poem, ciobanul este cel care urcă treptele. Atît cît poate, cît i-a dat Dumnezeu. Dar, trecînd de pe tarîmul poeziei  în viaţa de zi cu zi, fiecare dintre noi trebuie să încerce măcar să urce o treaptă în plus sau... prima treaptă, de ce nu? Poemul meu e doar un adjuvant, dacă vreţi. Sper să va fie de folos, cumva.

Cu bine, dragii mei!

Omul de pe treptele rugăciunii (prima parte)

    

"Să ştie El de fiecare nor,  

De frunze, de oceane şi de fluturi? 

Să ştie oasele dacă te dor, 

Să ştie cînd ţi-e greu şi cînd te bucuri?"  

Aşa se minuna, pe-un mal de rîu,

Un biet cioban, rămas fără de turmă. 

Desculţ, sărman, c-un fluieraş la brîu, 

Pierduse calea, căuta o urmă.  

Simţea că-l cheamă munţii înapoi 

Şi se porni prin codri, în neştire,  

Ţinînd poteca urmelor de oi,  

Rugîndu-se să dea de-o mănăstire. 

     

  I.

Avea un vis, de cînd era mai mic: 

Cum că un moş venea şi-l lua de mînă, 

Tragîndu-l blînd şi nezicînd nimic  

Pînă cînd n-ajungeau lîngă o stînă.  

Privindu-l drept în ochi, grăia, deodat': 

"Copile, asta-i casa ta, de-acuma! 

Fii harnic şi fii bun şi învăţat, 

Iubeşte cîinii, oamenii şi turma!  

Să nu te temi, copile, de vreo fiară. 

Să-l chemi, la greu, pe Dumnezeu Prea-Bunul. 

Acestea fă-le! Şi-apoi, eu vin iară 

Ca să-ţi arăt pe unde-ţi mai e drumul!"

Şi, răsucit agale pe calcîie, 

Cu haina-i neagră raspîndind lumină  

Şi-un iz dulceag de mir şi de tamîie, 

Bătrînul se ducea, ca să mai vină.  

   

 II.

 

Precum se ţese în război urzeala  

I se adeverise năzărirea: 

La stînă-aflase cum stă socoteala  

Cu turma, cîinii şi dumnezeirea. 

Şi-l întrebau ciobanii din Psaltire, 

Vazîndu-l c-o citeşte ne'ncetat, 

Iar el le povestea de mîntuire 

Şi de prin Evanghelii ce-a aflat. 

Şi cum stătea-ntr-o zi pe-o buturugă, 

Se arătă în faţa sa - moşneagul.

Şi raspîndea lumină haină-i lungă, 

Şi lucii raze-i împînzeau toiagul.  

Tot ca pe vremuri, îi grăi, deodată: 

"Ciobane, drept îi drumul tău, de-acuma! 

Ia-ţi bîta, fluierul şi viaţă toată, 

Să-ţi fiu eu baciul, iară tu fii turma!" 

Şi, răsucit agale pe calcîie, 

Cu haina-i neagră raspîndind lumină 

Şi-un iz dulceag de mir şi de tamîie, 

Batrînu-l aştepta pe el, să vină. 

- va urma - apasă aici pentru partea a doua

Poemul "Omul de pe treptele rugăciunii" este mai lung, dragi cititori, mult mai lung. Şi, pe măsură ce avansează, se adînceşte şi ca sens, ca simbolistică şi ca mesaj, nu numai ca proporţii. Veţi vedea la timpul potrivit. Am ales varianta de a-l publica în stil foileton ca să nu abuzez de timpul şi de atenţia voastră.  Vă promit însă că voi posta şi varianta integrală, imediat ce voi termina prezentarea pe părţi. Sper să vă placă.

Cu bine, dragii mei!

Fii drept, dar blînd!

 O fi dreptatea sfîntă, dar dacă e făcută cu răutate, îşi pierde şi ultimul dram de sfinţenie.

Dreptatea nu e dreaptă dacă nu e blîndă, iar blîndeţea nu e blîndă dacă nu e dreaptă.

Meditaţi la aceste vorbe. Eu cred că de la ele începe dragostea, pe ele se clădeşte iertarea şi în ele germinează sămînţa înţelepciunii.

Pare cel mai simplu lucru să fii drept, dar blînd - însă e cel mai greu. Cînd omul simte că are dreptate, uită de blîndeţe; devine drastic, se agită, se înfierbîntă, vrea să-şi impună părerea şi ridică tonul. Unde să mai încăpă blîndeţea? Între cutele de pe fruntea încruntată, poate? Nici vorbă. Printre vorbele spuse apăsat şi repezit? Nu. Printre fluturări de mîini şi rîsete nervoase? Exclus. Blîndeţea are nevoie de loc larg, ca o împărăteasă, de seninătate şi de mîngîiere în glas - nu de îngustime, încordare şi sfadă.

Cînd simţi că pierzi ori măsura dreptăţii, ori pe cea a blîndeţii, roagă-te aşa:

 

 "Doamne, învăţă-mă, ajută-mă să fiu drept, dar blînd! "

 

 Şi Dumnezeu ne îndrumă - dar nu ni le face cadou. Aşteaptă să vadă strădania noastră, framîntarea şi părerea sinceră de rău cînd greşim - şi atunci ne sprijină, să ne îndreptăm.

Cine vrea să guste dulceaţa Raiului, în Ceruri, să guste întîi amărăciunea dreptăţii blînde şi a blîndeţii drepte aici, pe Pămînt! De ce "amărăciunea"? Pentru că nu-ţi va fi uşor, dragă cititorule, într-o dispută oarecare din viaţă ta. Fiind blînd, despre tine nu se va mai spune "ce bine le zice X! ce tare e! praf i-a facut pe toţi"!  ci "parcă erai mai înfipt înainte, prietene! ce-ai păţit? revino-ţi!". Şi te vei simţi înfrînt. Te vei întreba: "la ce bun? pe cine interesează blîndeţea mea? în curînd o să mă calce toată lumea în picioare!". Nu. Dumnezeu te va apăra. Pe El îl interesează. Dacă aştepţi o răsplată, de la Dumnezeu s-o aştepţi, nu de la oameni.

 Dumnezeu nu ne vrea zbiri. Nu. Stau dovadă Sfinţii, Evangheliile şi Iisus Hristos. Stă mărturie însăşi viaţa noastră: trăim pentru că Dumnezeu suflă Duhul blîndeţii şi al dreptăţii asupra noastră. Dacă n-ar fi aşa, n-am mai fi. Am sfîrşi într-o clipă. Dumnezeu ne ţine din bunătate, ne ceartă cu blîndeţe şi e drept cu noi din dragoste, tocmai că să nu ne pierdem.

 

 Meditaţi, deci, la vorbele acestea:

 

 "Dreptatea nu e dreaptă dacă nu e blîndă, iar blîndeţea nu e blîndă dacă nu e dreaptă."

 

 Vedeţi şi filmuleţul, poate vă va ajuta să cugetaţi mai bine. Dumnezeu să vă binecuvînteze pe toţi!